Înapoi la CUPRINS

 

NAŞA

        

Despre finu’ Marian cred că aţi mai auzit, dar despre Doina, soţia lui, nu cred să ştiţi prea multe. În unele privinţe seamănă cu soţul ei. Vorba ceea: “cine se aseamănă se adună” sau “şi-a găsit sacul peticul”. De câte ori Marian avea vreo problemă mai dificilă de rezolvat, alerga la naşu’ ca să-l povăţuiască. La fel făcea şi Doina. Când nu ştia ceva, alerga la naşa. Şi, fiind tânără, multe lucruri nu le ştia. Însă avea un defect: era cam mândruliţă. După ce primea o povaţă, zicea: “Tot aşa ştiam şi eu!”

Odată, Marian o roagă să-i facă o supă de legume cu găluşte de post, aşa cum îi făcea mama lui când era flăcău.

- Ştii să faci? o întrebă Marian, zâmbind.

- Cum să nu!

După ce plecă Marian la serviciu, Doina se puse pe treabă, dar nu ştia cum să înceapă. S-a gândit ea ce s-a gândit, s-a mai uitat şi pe o carte de bucate, dar tot nu-i era clară reţeta. Aşa că, neavând încotro, a alergat la naşa şi, cu o oarecare reţinere, o întreabă:

- Naşa, cum se face supa de legume cu găluşte de post, că eu am uitat.

Şi-i zise naşa: iei o ceapă, doi cartofi, o roşie, un morcov, un ardei gras, o vânătă, un dovlecel, un pic de pătrunjel, o lingură de ulei. Căleşti ceapa… Şi ia spus amănunţit toată reţeta.

După ce ascultat cu atenţie, fina zise:

- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu…

Ajungând acasă, a făcut întocmai cum îi spusese naşa şi a ieşit o supă de minune.

Venind finu' de la serviciu, Doina cu multă delicateţe îi aşeză supa pe masă, aşteptând laudele de rigoare. Şi au venit.

- De unde ştii să faci o supă aşa de bună? O întrebă finu':

- De la mine! Zise ea cu trufie.

Altă dată finu' a rugat-o pe Doina să-i facă o prăjitură de post, cum mâncase el când a fost în vizită pe la naşi.

La fel, Doina neştiind cum se face, a alergat la naşa, care cu dragoste a învăţat-o pe ea, înţelegându-i lipsa de experienţă.

După ce i-a explicat naşa totul, fina din nou zise:

- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu…

Văzând naşa că Doina persistă în mândria ei, s-a gândit s-o ajute, căci îi era părinte spiritual şi datoria naşului este mai întâi de a-l povăţui pe fin cum să meargă drept pe calea credinţei.

Într-o zi, Marian a rugat-o pe Doina să-i facă “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate”. Auzise el pe la colegii lui, de aşa ceva. Şi a plecat la serviciu.

S-a frământat Doina cât s-a frământat, dar neavând încotro, a alergat din nou la naşa şi a întrebat-o:

- Naşa, Marian are poftă de “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate” şi am cam uitat reţeta.

- Aaa! Nimic mai simplu fina! Din astea i-am făcut şi eu odată lui naşu'. Tot aşa a avut şi el poftă. Amintiri, fina! Uite ce să faci: Te urci în pod şi cauţi în sacul cu lenjerie veche, uzată, un cearceaf alb. Parcă ziceai “...în foi albe înfăşate”.

- Da, naşa, albe!

- Aşa. Tai cearceaful în peticuţe, cam cât o foaie de varză. Faci aluatul pentru sarmale de post, cu arome,  aşa cum te-am învăţat altă dată...

- Da' îl ştiam şi eu, naşa…

- Bun. Înfăşori aluatul în aceste foi albe şi să vezi ce “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate” o să iasă, că ai să mă ţii minte… Ai înţeles cum se fac?

- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu, naşa!

- Bine! Grăbeşte-te că vine finu' de la muncă şi trebuie să-l bucuri... ca de obicei.

Vine finu' acasă obosit şi înfometat. Doina îi aşază masa, spunându-i cu bucurie că i-a făcut “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate”, aşa cum a dorit el, aşteptând noi laude de la soţul ei. A încercat bietul om să mănânce măcar o sarma, dar n-a reuşit şi-i zice:

- De unde ai reţeta?

- E reţeta mea! zise ea cu mândrie.

- Cred că n-au fiert bine. Sunt puţin cam aţoase. Cum le-ai făcut? Ia gustă şi tu!

Şi i-a spus reţeta.

Atunci a înţeles şi Doina, şi Marian că naşa le-a dat o lecţie.

Ruşinată şi smerită, fina a mers la naşa şi cu sfială şi-a cerut iertare pentru atitudinea ei mândră, i-a mulţumit pentru lecţie şi i-a promis că de-acum înainte se va schimba în bine. Şi adăugă:

- Naşa, cum de v-a venit ideea asta năstruşnică?

- Ei, fina, la fel am păţit şi eu, “tot aşa ştiam şi eu…” ca şi tine să fac mâncare. “Reţeta” asta, fina, o ştiu şi eu de la naşa mea, care, la rândul ei, o ştia de la naşa ei. Vorba ceea: orice naş îşi are naşul…

 

Înapoi la CUPRINS