|
CUM CUNOSC CĂ SUNT SMERIT
UCENICUL:
Am citit cândva, Părinte, Prin reviste şi cărţi sfinte, Că obţinem mântuirea, Că obţinem izbăvirea De la Bunul Dumnezeu, Nu din fapte, cum cred eu, Ci, aceasta, o primesc Numai cei ce se smeresc. Se dă doar celor smeriţi, Celor blânzi şi umiliţi. Mântuirea, aşadar, Înţeleg că e un dar. De-i aşa cum am citit, Cum cunosc în mod vădit Că sunt mândru, sau smerit ?
PĂRINTELE:
Da, aşa-i copilul meu ! Milostivul Dumnezeu, Cel ce sigur ne iubeşte, Din iubire dăruieşte Mântuirea, fiu iubit, Lucrătorului smerit. Aşadar, te mântuieşti Numai dacă te smereşti. Nimeni nu s-a mântuit Dacă nu s-a şi smerit.
Ei, copile-aici i-aici ! În mândrie poţi să pici Când cu mintea nu gândeşti, De nu vrei să te smereşti. Poţi să faci tu fapte bune Cât să nu încapă-n lume. Poţi să faci tu toate cele Dacă au mândrie-n ele... Tot nimic nu foloseşti Şi-n zadar te osteneşti.
Pe om, dacă nu-i smerit, Îl cunoşti în chip vădit După cele din afară: După gesturi, bunăoară, După port şi dor fierbinte, De a fi mereu în cinste.
Pe cel ce e mândru, frate, Îl citeşti ca într-o carte, Căci el vrea cu insistenţă Să tot iasă-n evidenţă.
Ca să înţelegi mai bine, Ce subtil lucrează-n lume Şi cu câtă energie Spurcăciunea de mândrie, Cu mulţimea ei de fiice, Ucenicul meu novice, Am să-ţi dau nişte exemple, Care-mi par mai concludente, De mândrii de-astea... subtile Ce se văd doar prin lentile. Am eu un “binoclu” scump, Ce m-ajută foarte mult. ......... Unii dintre frăţiori, Ce se cred că-s râvnitori, Nici n-au cunoscut credinţa, Că-i apucă nevoinţa. Încă nu s-au îndreptat Şi-au pornit la predicat. Predică de zor la lume, Însă... nu prea au ce spune. Căci cu gura spun ceva, Iar cu fapta alceva. Vor să-i vindece pe fraţi, Iar ei sunt nevindecaţi. Toţi aceşti "nevoitori", "Harnici povăţuitori", Niciodată nu ascultă; De le zici, te şi insultă. Ei se-ncred în a lor stare, În ştiinţa lor cea mare. Îndrăznesc, în amănunte, Şi pe preoţi să-i înfrunte. Iată pildă de-nşelare, De mândrie, de-ngâmfare.
Unuia, de-i cade-un dinte, Tare trist şi prost se simte. Şi acest ghinionist Fuge iute la dentist, Căci nu poate să zâbească Să râdă, să hohotească; Că-i un dinte chiar din faţă Şi, el neavând mustaţă, O să-l vadă mai tot târgul, Şi-o să-i zică lumea "ştirbul". Ca să par-,aşa, mai "şic", Pe dentist, un vechi amic, El îl roagă insistent, Să-l pună de gaudent, Sau de aur - şi mai bine - Că... nu e un orişicine. Când va râde şi vorbi, Dintele va străluci Şi-o să fie remarcat De poporul cultivat, Ce-o să-şi salte pălăria Când îi vor vedea... mândria.
Gestul lui pare mărunt, Însă... nu-i un amănunt.
Alt exemplu; fii atent ! Tot la fel de concludent:
Sunt creştini fără serviciu, Ce n-au nici un beneficiu; Oameni teferi, sănătoşi, Aparent şi serioşi; Şi-ncep să se văicărească, Şi c-ar vrea mult să muncească, Dar refuză zi de zi Orice muncă s-ar ivi. Pentru orişice serviciu Ei găsesc şi un capriciu: Că nu-i bun, că nu-i plătit, Că nu e chiar nimerit, Că e munc-anevoiosă, Că e muncă ruşinoasă Şi că e o înjosire Pentru-nalta-i pregătire.
Un creştin, ce-i sănătos, Ce e tânăr şi frumos, Când refuză un serviciu Pentru nu ştiu ce capriciu, Când invocă combativ Un banal şi mic motiv, Ne oferă un indiciu Că nu-i vorba de serviciu, Ci e vorba de mândrie Şi de multă lenevie.
Altă pildă grăitoare Cu o fire visătoare:
Unii dintre fraţi visează, Şi când dorm, şi când veghează, Vise nemaipomenite, Cu-ntâmplări sau lucruri sfinte. Şi ei văd în aste vise Lucruri numai lor prezise. Şi le povestesc la fraţi De rămân toţi consternaţi. Însă-i atenţionează, Îi previne,-i îndrumează: "Nimeni să nu creadă-n vise, Căci sunt lucruri nepermise", Arătând că el nu crede Tot ce-n vise noaptea vede. Dar nu ăsta-i adevărul, Cum încearcă frăţiorul Să-i convingă, el, pe fraţi Şi pe toţi cei adunaţi. Visul ăsta "revelat", Ce azi-noape l-a visat, Dacă n-are importanţă, Dacă n-are relevanţă, Păi atunci de ce-l mai spune, Să-ngrozeasc-atâta lume... ?
Ştiţi de ce ? Vrea, din mândrie, Ca toţi cei din jur să ştie Că nu-i un creştin de rând, Ce-a venit mai de curând, Şi că nu întâmplător E un vrednic visător, Şi ispita diavolească, Pe el n-o să-l rătăcească...
Iată altă păcăleală, Iată unii cum se-nşeală.
Pilde de-astea de mândrie, Pot să-ţi spun, de vrei, o mie:
Când cei tineri nu ascultă De cei mari, cu minte multă, De părinţii lor creştini, De duhovnici, de bătrăni; Nu mai zic de pălării Şi de haine purpurii, De rochiţe înflorate Şi creştine parfumate, De atâtea floricele Ce se-aud la cântecele, De acei ce la mustrare Îşi aduc justificare, De acei ce-şi iau maşină Şi o ţin o săptămână, Pentru că nu se mai poartă Marca asta demodată; Când un tandru frăţior, Iute-şi ia televizor Şi consideră, fireşte, Că, privind, nu se sminteşte, Fiindcă el e întărit Şi-n credinţă neclintit.
Eu vă spun: nu-i mărunţiş; Vom vedea la seceriş.
Alt creştin îşi lasă barbă. Da, desigur, bună treabă, Dacă scopu-i serios Şi e om evlavios, Dacă e monah în lume... Nu avem nimic a spune. Însă, în realitate, Pentru unii, din păcate, Scopul e o ţintă oarbă: Eşti creştin doar de ai barbă. Ba chiar cred că eşti smerit Dacă eşti nebărberit. Faptele şi pocăinţa Şi la urmă laşi bărbiţa !
Alţi creştini îşi lasă barbă Cu alt scop şi ţintă oarbă: Ca s-arate cât mai bine, Să-l admire-o-ntreagă lume. Dar podoaba bărbătească Trebuie ca s-o-ngrijească. Şi mereu o ajustează, Şi mereu o îngustează, Şi pe lături, şi-n mijloc, De rămâne doar c-un... cioc.
Ce spui tu, că n-am dreptate ? Că nu sunt adevărate ? Ia întreabă conştiinţa ! Pentru ce porţi tu bărbiţa, Părul coadă, strâns în coc, Şi cărare pe mijloc ? Dacă nu e adormită, O să-ţi spună că-i... ispită.
Alt creştin, mai de la ţară, Vrea la video s-apară. Şi pândeşte, şi veghează Camera care filmează, Să-şi arate silueta Când se va vedea caseta, Ca să-l vadă toţi confraţii Şi să sară-n aclamaţii. Ori s-arate, cu tupeu, Că-i un preferat al meu.
Alt creştin, alt frăţior, Ce se vrea superior, Pe oricine întâlneşte Prea uşor îl tutuieşte. Nu contează că-i bătrân, Că e şef, că e stăpân. Pentru dânsul toţi "tu" sunt, Toţi o apă şi-un pământ. Celălalt, cui se-adresează, Dacă e tot "om de vază", Dacă e orgolios, Nu se lasă mai prejos. Şi încep a conversa Doar cu "tu" şi cu "mata".
Ai să zici: lucruri mărunte, Dar eu zic că-s lucruri crunte.
Alţii au o altă bubă: Când se duc şi ei la slujbă, La un praznic oarecare, Sau la altă adunare, Nu se dau nici cu parfum, Nici cu spray din ăla bun, Cum fac cei "necredincioşi", Cum fac unii "păcătoşi". Însă nici aşa nu poate Ca să meargă, dragă frate. Căci e tare transpirat, Dar mai e şi... inspirat: Nu-i nevoie de săpun, Nici de spray, nici de parfum. Are el ceva sublim: Mir de la Ierusalim Cu miros de flori de tei, Ce întrece orice spray. Şi se dă de sus în jos Să miroasă mai frumos.
Dar... miroase a mândrie, Ba mai mult, a blasfemie.
Alţi creştini îşi plâng durerea Că le-a cam scăzut vederea (De la vârstă, sau lichior, Sau de la televizor). Şi-i nevoie, aşadar, Ca să poarte ochelari. Când se duc la magazine, Văd oferte stând duzine. Dar cer ochelari "de firmă", Nu de plastic sau de sârmă, Ochelari cu ramă scumpă, Ce se vând doar în valută, Să le stea frumos şi bine, Căci nu sunt ca orişicine. Nu contează dioptria, Ci contează mult... mândria.
Astea toate, să se ştie, Dau dovadă de mândrie.
Frate scump şi surioară, Nu poate să fie-afară, Dacă nu e înăuntru; Mai ales la omul mândru.
Îngerul care-a căzut, Din mândrie s-a pierdut, Şi vrăjmaşul sigur ştie Că prin fală şi mândrie Se va pierde, tot la fel, Cel ce face ca şi el. De aceea, toată ziua, Ne munceşte cu mândria, Cu căderile în sus, După cum, eu, v-am mai spus.
Eu vă rog, daţi importanţă; Nu trataţi cu aroganţă, Că nu e nimic de râs În tot ceea ce v-am spus.
|