|
MOMENTUL 1984
Pe Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu l-am cunoscut în toamna anului 1984. Eram încă tânăr, dornic de afirmare, dornic de cunoaştere. Aveam anumite realizări în plan profesional şi material; totuşi îmi lipsea ceva. De mai mulţi ani un glas lăuntric nu-mi dădea pace. Viaţa şi mediul în care trăiam nu îmi plăceau. Voiam o trăire mai curată, un mediu duhovnicesc mai înalt. Din când în când mai treceam şi pe la biserică, dar felul de a se comporta al ortodocşilor, în general, nu-l înţelegeam, nu mă satisfăcea. Credeam că aşa este credinţa ortodoxă. Căutam ceva mai curat decât acea ortodoxie pe care o întâlneşti la tot pasul, la cei mai mulţi dintre semeni. Ştiam că sunt mai multe religii, mai multe credinţe, confesiuni şi secte. Doream să cunosc acea credinţă care să dea pace sufletului meu. Mergeam pe stradă şi ziceam în gând, mai ales când treceam pe lângă o biserică ortodoxă: ”Doamne, descoperă-mi Tu care este credinţa cea adevărată !”. Şi Dumnezeu n-a întârziat. Mi-a descoperit credinţa cea adevărată – ortodoxia. Tot ortodoxia, dar cea adevărată. Am aflat, mai târziu, că în alt loc Părintele Visarion se ruga Lui Dumnezeu ca să-i trimită sufletele care nu cunosc credinţa cea adevărata, sufletele rătăcite. Astfel, rugăciunile noastre s-au întâlnit la Dumnezeu, care ne-a dat posibilitatea, în scurt timp, să ne întâlnim, să ne cunoaştem. Când ne-am văzut prima dată – ce bucurie ! - părintele şi-a deschis larg braţele, m-a îmbrăţişat şi mi-a zis: „De când te-aştept !”. Am simţit că o face cu adevărat, din dragoste pur şi simplu. I-am simţit dragostea. Cred că aşa a procedat cu toţi, aşa ne-a aşteptat pe toţi. Cine te mai întâmpină în ziua de azi cu atâta căldură ? Pot spune, cu sinceritate, că mi-a fost ca o mamă care m-a născut la o viaţă nouă, m-a hrănit cu laptele cel duhovnicesc şi m-a crescut cu grijă, jertfindu-şi libertatea şi sănătatea pe altarul dragostei. De aceea eu şi toţi fraţii mei îi ziceam adesea mamă. Căci mamă ne-a fost. Alteori îi ziceam Taica Părinte, căci multora ne-a fost şi tată. Dacă Taica Părintele n-ar fi existat, trebuia inventat. Cine l-a cunoscut mă înţelege şi simte la fel ca mine. Dar de ce l-am iubit şi îl iubim noi aşa de mult pe Taica Părinte ? Iată de ce. Pentru că ne-a făcut cunoscută credinţa cea adevărată, credinţa ortodoxă, ortodoxia practică, pentru că ne-a arătat calea sigură care duce la Dumnezeu, la mântuire. Pe mine, până să-l cunosc pe Taica Părinte, nimeni n-a reuşit să mă convingă să merg la Sf. Biserică, să mă spovedesc, să mă împărtăşesc. Îmi pare rău că trebuie să o spun, şi nu vreau să jignesc pe nimeni, dar aceasta este realitatea. De aceea îi port o mare recunoştinţă Părintelui Nostru, Taica Părinte Visarion. Că Taica Părinte e păcătos sau drept, nu ştiu. Atâta ştiu că Sfinţia Sa mi-a deschis, cu darul Lui Dumnezeu, ochii sufleteşti şi acuma văd. Ce văd ? Văd mocirla păcatelor în care trăiam. Văd că deşertăciune este viaţa aceasta fără Dumnezeu. Văd Împărăţia Lui Dumnezeu că se apropie iar noi nu suntem pregătiţi. Văd şi simt că Dumnezeu e dragoste. Văd dincolo de lumea materială. Văd ce din păcate mulţi nu văd, ori că nu pot, ori că nu vor să vadă. Dar cine este Taica Părinte ? Cei mai mulţi cunoaşteţi viaţa Părintelui Nostru, însă pentru ucenicii mai noi, sau pentru cei ce nu l-au cunoscut, fiindcă nu sunt cel mai autorizat ca vorbesc despre Sfinţia Sa, postez un text preluat de pe site-ul www.ierodiaconvisarion.ro. <<Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu este unul din marii misionari ai Bisericii Ortodoxe Române din ultimele decenii, un mărturisitor şi adânc trăitor al credinţei ortodoxe. Lucrarea sa misionară, desfăşurată cu râvnă şi dragoste înflăcărată, pe linia celei mai pure tradiţii creştin-ortodoxe, a avut impact asupra unei mase mari de credincioşi. Cuvântul său vibrant şi magnetic a atras la o viaţă nouă, duhovnicească, mii de suflete, în special tineri, care au venit la lumina lui Hristos, umplând bisericile, ceea ce l-a făcut pe un cunoscut ierarh ortodox să-l numească “un miracol al zilelor noastre”. Efortul său susţinut pentru renaşterea spirituală a credincioşilor a avut ca bază învăţătura Sfinţilor Părinţi. S-a născut în comuna Brăneşti, jud. Dâmboviţa, la 28 octombrie 1922, primind la botez numele de Vasile. Încă de copil a avut înclinaţii spre activitatea misionar-duhovnicească. Iubea foarte mult biserica, era aprins în credinţă, se instruia citind operele Sfinţilor Părinţi, fiind animat de dorinţa de a şti cât mai multe învăţături pentru mântuirea sufletului. A luat contact cu misionarii creştini care străbăteau satele, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Mergea împreună cu ei din sat în sat şi în multe biserici, chiar tânăr fiind, ţinea predici şi întărea credinţa în popor. Picta troiţe şi icoane pentru ajutor misionar şi îşi petrecea viaţa sfătuind şi îndrumând pe creştini pe calea Domnului. În timpul războiului este luat militar la Braşov, la cavalerie, unde a fost impresionat de disciplina din armată. Duminica, atunci când ostaşii mergeau la biserică împreună cu ofiţerii, cânta la strană şi, cu învoirea preotului, predica în prezenţa ofiţerilor şi ostaşilor. Pleacă pe front în Rusia, unde, în timpul luptelor este luat prizonier, împreună cu ostaşii companiei. În drum spre lagărele din Siberia reuşeşte să fugă, ca prin minune, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi se întoarce în ţară. După eliberarea din armată s-a retras în părţile Braşovului unde a cunoscut mulţi părinţi duhovniceşti, misionari autorizaţi ce propovăduiau în toată ţara. Între anii1948 -1950, zi de zi, a făcut misionarism cu părintele Damaschin (fost stareţ al mânăstirii Lainici), până ce autorităţile le-au interzis, luând măsuri drastice. Părintele Damaschin, apreciind predicile sale şi plăcându-i hotărârea şi starea sa sufletească, l-a recomandat mitropolitului Irineu Mihălcescu şi, astfel, primeşte hirotesia de ipodiacon misionar la moaştele Sf. Cuvioase Parascheva de la Iaşi. Avea vârsta de 28 de ani. Cunoaşte asociaţia misionară ortodoxă “Patriarhul Miron” din Bucureşti, pe părintele Iosif Gafton, pe scriitorul Alexandru Lascarov-Moldovanu, pe Vasile Ionescu, pe părintele Toma Gherasimescu de la “Mărgăritarele lumii”, unul din cei mai mari misionari din ţară. Simţind nevoia de linişte şi, totodată, dorind viaţa pustnicească, se retrage în munţii Reteiului, dar Dumnezeu îl trimite din nou în lume şi este hirotonisit ierodiacon, cu numele Visarion, pentru mânăstirea Balaciu, de Prea Sfinţitul episcop Antim Angelescu al Buzăului, pe 25 decembrie 1950 la catedrala episcopală din Buzău. Aici, cu binecuvântarea stareţului a desfăşurat aceeaşi activitate de întărire sufletească, făcându-şi mulţi ucenici. Mulţi dintre ucenicii dânsului au devenit călugări, diaconi, preoţi, stareţi de mânăstiri. Amintim aici pe părintele protosinghel Ilarion Lupaşcu, fost stareţ al schitului românesc “Prodromul” de la sfântul munte Athos. De la Balaciu e cerut de mitropolitul Efrem la mânăstirea Cernica, unde vine cu un număr însemnat de ucenici. Urmează cursurile de ghizi şi e repartizat ca ghid la mânăstirea Snagov. În anul 1960 este afectat de acel odios decret, despre care vom vorbi puţin mai târziu, prin care se dispunea închiderea unor mânăstiri şi scoaterea călugărilor tineri din mânăstiri. Funcţionează pe post de cântăreţ la mai multe biserici. În anul 1973 se stabileşte la biserica Sf. Nicolae-Sârbi din Bucureşti, unde timp de 10 ani a desfăşurat o neobosită activitate duhovnicească, vestind cu timp şi fără timp cuvântul lui Dumnezeu, alinând, mângâind suflete zbuciumate, mustrând cu blândeţe, îndreptând sufletele spre Hristos. Impresiona prin vocea sa îngerească care era predestinată rugăciunilor şi psalmodierii, intona la strană cântările bisericeşti ca nimeni altul şi, mai ales, trezea conştiinţele prin puterea adevărurilor conţinute în predicile pe care le rostea din faţa sfântului Altar. Cu ochii blânzi şi isteţi, cu faţa angelică şi chipul monahicesc, părintele Visarion trăda o mare trăire. O lumină ca a sfinţiei sale nu putea fi ascunsă sub obroc şi, în scurt timp, se adună în juru-i o mulţime de tineri, biserica începu să se umple de lume şi să devină neîncăpătoare. Mulţi din cei împovăraţi de păcate, care intrau în contact cu sfinţia sa, oricâte vicii ar fi avut, se transformau, renăşteau în nişte oameni însănătoşiţi sufleteşte. Sfinţia sa împărţea în dar, cu generozitate cruciuliţe, icoane, cărţi religioase cu învăţături sfinte, vieţi de sfinţi, rugăciuni, cărţi care în vremea aceea erau mărgăritare de mult preţ şi cu anevoie de găsit, casete cu predici ziditoare de suflet, predici care erau înregistrate de credincioşi în timpul slujbelor. Multe din aceste lucruri erau greu de procurat şi cu mari sacrificii. Era înzestrat şi cu darul picturii. Multe din icoanele pictate de sfinţia sa împodobesc şi astăzi casele creştinilor sau diferite biserici unde au fost donate. Despre sine, îi plăcea mai mult să afirme că este un “pictor de suflete”. Actele caritabile făcute împreună cu credincioşii, în funcţie de împrejurările de atunci şi de posibilităţi, vizau spitalele, azilele de bătrâni, orfelinatele, familiile cu situaţii materiale precare, copii nebotezaţi de la casele de copii, care erau botezaţi, persoane decedate care nu aveau pe nimeni să le facă înmormântare. De asemenea, persoanele care aveau talent (muzică, pictură, sculptură, poezie, etc.) erau încurajate să-şi pună “talantul” în slujba Domnului. Treptat, acţiunile dânsului au stârnit invidia multora care nu se puteau ridica la aceeaşi înălţime şi, în urma unor uneltiri, în 1983, urmează anchete, interogatorii, interzicerea dreptului de a mai predica. Deşi nu a fost găsit vinovat cu nimic, din acel moment, i s-a interzis accesul în biserică şi i s-a impus pensionarea, forţat. Moment greu, atât pentru sfinţia sa cât şi pentru credincioşii care erau tulburaţi de nedreptatea ce i se făcuse. Dragostea puternică de Dumnezeu l-a făcut să primească cu demnitate şi bărbăţie încercările. Credincioşii care îl urmaseră s-au răspândit pe la mai multe biserici, răspunzând solicitărilor preoţilor şi creându-se în biserici focare de credinţă, care radiau şi celor din jur. Acţionând cu multă înţelepciune, îşi desfăşoară acum lucrarea misionară acoperit, ca “în catacombe”, potrivit conjuncturii şi posibilităţilor vremii. Datorită condiţiilor de viaţă şi încercărilor prin care a trecut sănătatea sfinţiei sale s-a zdruncinat mult. După evenimentele din decembrie 1989 s-a creat mai mult spaţiu de lucru pe plan duhovnicesc. Are acum posibilitatea să facă o catehizare vastă, procedând cu abilitate şi răspândind cuvântul lui Dumnezeu în mase mari de auditori. Este invitat de mulţi preoţi, atât din Bucureşti cât şi din provincie şi ţine predici în multe biserici, predici apreciate cu superlative şi care aveau menirea de a lumina mintea, a întări voinţa şi a sensibiliza sentimentele pentru primirea lui Hristos în suflet. S-au continuat şi în această perioadă acţiunile practice în slujba Bisericii, şi cele caritabile şi s-a răspuns solicitărilor venite din partea preoţilor. Ucenici cu zel misionar au desfăşurat cu succes acţiuni misionare cu ajutorul unor filme religioase pe diapozitive, însoţite de comentarii care înfiorau şi făceau să vibreze adâncurile fiinţei. Împreună cu ucenicii apropiaţi a scos revista “Pâine şi apă pentru suflet”, foarte căutată şi apreciată de credincioşii Bisericii noastre, adresată tuturor celor care vor să cunoască şi să trăiască credinţa ortodoxă. În tot ce a întreprins a demonstrat o mare cunoaştere a sufletului omenesc pe care l-a dominat cu iubire adâncă. Activitatea părintelui Visarion în cadrul Bisericii lui Hristos, zelul său misionar, asemenea unui adevărat apostol, stăruinţa sa pentru luminarea sufletelor şi renaşterea spirituală a credincioşilor, au avut un răsunet puternic în rândul credincioşilor Bisericii noastre ortodoxe. Puternica sa personalitatea rămâne vie în inimile celor care îl admirăm şi iubim>>. Părintele Visarion de la vârsta de 15 ani este un neobosit misionar al creştinismului ortodox. Cea mai mare perioadă a activităţii Sfinţiei Sale a desfăşurat-o în anii grei de dinainte de Revoluţie când Biserica era persecutată, când dogmele creştineşti erau considerate concepte retrograde. A fost o persoană incomodă pentru regimul ateu de atunci. Pentru că a făcut misionarism laic mergând prin sate şi oraşe cu filme religioase şi predicând cuvântul Lui Dumnezeu, pentru a fi stopat, i s-a cerut ori să înceteze activitatea, ori să intre în mânăstire. A ales mânăstirea. Dar nici în mânăstire nu s-a oprit, ci şi-a continuat activitatea, fiind căutat pentru folos duhovnicesc de mulţi creştini. Cei mai mulţi oameni apreciază activitatea duhovnicească a Părintelui Ierodiacon Visarion Iugulescu, dar îşi pun întrebarea, firească de altfel, de ce părintele, călugăr fiind, a trăit o perioadă de timp în afară de mânăstire ? Pentru aceasta trebuie să aducem câteva lămuriri. Părintele Visarion şi-a desfăşurat activitatea într-o perioadă grea pentru creştinătate, când ţara noastră a fost guvernată de un regim politic totalitar, ostil vieţii creştine. Acest regim emite în 1959 Decretul 410 prin care sunt luate mai multe măsuri faţă de mănăstirile ortodoxe. Pregătirea punerii în aplicare a acestui decret a fost făcută cu câţiva ani mai înainte, când pe baza de tabele sau liste alcătuite sub diverse motive, culese din locuri şi de la persoane necunoscute, monahii şi monahiile sub 50 de ani erau scoşi forţat din mânăstiri şi obligaţi să se încadreze în fabrici şi uzine ca "forţă de muncă în opera de construire a societăţii comuniste". Monahismul, în special, şi Biserica, în general, au devenit ţinta criticilor şi luării în bătaie de joc ca "instituţii anacronice şi corupte". Decretul este motivat de un amplu referat semnat de ministrul de interne de atunci şi datat 6 octombrie 1958. În acest referat se vorbea despre o amplă conspiraţie a legionarilor care s-ar fi infiltrat în cadrul bisericii, în special în mănăstiri, de unde ar fi continuat activitatea legionară. Acesta a fost pretextul. Realitatea însă a fost alta: mânăstirile deveneau o forţă de care se temea regimul, dar care nu se manifestau deschis ca fiind ostile statului, ci pur şi simplu duceau o viaţă religioasă corectă, iar călugării nu ezitau să răspândească credinţa. Decretul 410 din 1959 a dat o grea lovitură monahismului; aproximativ 75% din vieţuitorii mănăstirilor au fost expulzaţi şi "integraţi" în viaţa socială. În momentul părăsirii mănăstirilor, călugărilor li s-au dat de către unităţile monahale 500 de lei şi îndemnul dureros de a pleca. Unii au mers în localităţile de origine, în familiile lor, s-au căsătorit, alţii au intrat în servicii de pază, lucrători în fabrici, s-au înscris la învăţarea unor meserii, iar alţii s-au ataşat de câte o biserică, unde au funcţionat ca îngrijitori, paraclisieri sau cântăreţi. Mănăstirile, în acea perioadă, au fost transformate în depozite de cereale, în C.A.P. -uri sau tabere de copii. Decretul 410 este un act clar de represiune religioasă deoarece a vizat restrângerea unor activităţi pur religioase şi a afectat într-un fel sau altul ierarhia şi structura de organizare a bisericii. Aceasta fără a mai pune la socoteală sutele de preoţi sau călugări arestaţi în aceeaşi perioadă. P.S. Gherasim Putneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, trecut la Domnul, a publicat o carte denumită „Tămâie şi exil” şi subintitulată „Dialoguri despre pribegia fraţilor”, dedicată unui moment sumbru din istoria vieţii monahale româneşti. Autorul mărturiseşte că a primit îndemnul pentru scrierea acestei cărţi de la Părintele Petroniu Tănase, egumenul schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, care-i spune: „… bine aţi face să adăugaţi … la consemnarea amintirilor, şi perioada anilor cu evenimente monahiceşti la care aţi luat parte din plin, date privind … izgonirea monahilor din mănăstiri. S-a scris mulţime de cărţi despre cei arestaţi, despre lagăre, despre închisori, …, şi nimic despre scoaterea călugărilor din mănăstiri, despre ce s-a întâmplat cu cei izgoniţi, cu bunurile mănăstireşti etc. Fireşte, tăcerea asupra acestui capitol îşi are tâlcul ei. Veţi avea un merit deosebit împlinind acest gol în istoria monahismului românesc…” - încheie Părintele Petroniu. P.S. Gherasim precizează că decretul comunist nr. 410 din 1959 a dus la o „tragedie de neînchipuit: călugări şi călugăriţe, scoşi din mănăstiri la vârsta de 50 – 55 de ani deja rupţi de lume, de casă şi de tot ce a fost mirenesc erau obligaţi să devină civili din nou; … (şi) nici celor rămaşi în mănăstiri, bătrâni ori infirmi, şi mai puţin cu studii teologice nu le-a fost uşor”. Din cauza acelui decret, astăzi mănăstirile ortodoxe – reînfiinţate sau întemeiate din 1990 încoace – duc lipsă de duhovnici, de personal mai vârstnic care să-i sfătuiască şi să-i îndrume pe cei tineri care caută să îmbrăţişeze viaţa de mănăstire. Observăm din cele arătate mai sus că monahii şi monahiile nu au plecat de bună voie din mănăstiri ci obligaţi de autorităţile statului şi cu acordul Bisericii care s-a supus Decretului 410. Aşa s-a întâmplat şi cu Părintele Nostru, Taica Părinte Visarion: a fost scos forţat din mănăstire, dar a rămas călugăr prin trăirea Sfinţiei Sale. Ba mai mult, în lume fiind, a putut să facă misionarism, cu toate că a fost prigonit în continuare. Aşadar, cu îngăduinţa Lui Dumnezeu, Taica Părinte a fost obligat să părăsească mânăstirea, ca mulţi alţi monahi, pentru a ne fi nouă mirenilor de folos, pentru revigorarea vieţii religioase în popor. Ştim că Dumnezeu nu îngăduie ispita dacă nu iese ceva bun, de folos. Greu ia fost Părintelui Nostru, dar prin jertfa Sfinţiei Sale s-au născut mii de ucenici. Dacă n-ar fi fost dat afară din mănăstire, s-ar mai fi adăugat o floare la buchetul mănăstirii, un câştig prea mic pentru Ortodoxie. Vedeţi judecăţile Lui Dumnezeu ! Dar de ce a reuşit Taica Părinte să-şi facă atâţia ucenici, de ce atâta priză la mase ? Pentru că, fiind plin de dragoste şi smerenie, Dumnezeu i-a dat har. Pentru că a vorbit lumii cu inima, pentru că a predicat cu scopul cel bun: întoarcerea oamenilor la Dumnezeu, la biserică. Nu s-a predicat pe dânsul ci L-a predicat pe Dumnezeu. Predicile Sfinţiei Sale sunt simple, pe înţelesul tuturor. (VA URMA)
|