<< INAPOI LA PRIMA PAGINA

Sfânta Cruce

14 august 2009

 

Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

 

Dacă privim istoria omenirii de la origini până în zilele noastre putem observa două lemne care au marcat întreaga ei dezvoltare. Primul este pomul cunoaşterii binelui şi răului din rai, iar al doilea este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos; primul, pare a avea viaţă, dar aduce moarte, al doilea, pare a fi mort, dar aduce viaţă.

Lemnul pomului din rai a adus moartea pentru om, l-a îndepărtat din rai pe Adam şi tot neamul omenesc, l-a făcut pe om să-şi cunoască trupul şi toate plăcerile care sunt legate de el, l-a făcut pe om să înţeleagă ce înseamnă vitregie, suferinţă, durere. Lemnul Crucii, însă, i-a adus viaţa veşnică, l-a adus înapoi în rai, l-a făcut pe om să-şi lepede “haină din piele” şi să înţeleagă că şi trupul poate fi transfigurat, l-a făcut pe om să înţeleagă şi să preţuiască dragostea lui Dumnezeu, la care se ajunge prin efort, suferinţă, renunţare.

 

Simbolul crucii la popoarele precreştine

 

Pentru a înţelege semnificaţia şi importanţa Crucii din creştinism trebuie să arătăm rolul pe care l-a avut la popoarele precreştine şi la iudei. Semnul Crucii avea o semnificaţie diferită în funcţie de civilizaţia şi cultura acelor popoare la care se regăseşte. Ea era întrebuinţată uneori ca simbolul „focului sacru” şi simbolul desăvârşirii cugetării omeneşti. Pentru egipteni crucea în formă de T era socotită semn cosmic şi era numită „cheia Nilului”. Un simbolism asemănător cu cel egiptean s-a găsit la vechile popoare din America, linia orizontală a crucii reprezentând bolta cerească, iar cea verticală ploaia.

Cercetările arheologice au dat la iveală multe vestigii ale civilizaţiilor vechi, purtând pe ele cruci de tot felul, dintre care unele au avut cu siguranţă caracter simbolic religios. Dintre acestea cele mai importante sunt: a) „crucea cu braţe egale”, zisă şi „crucea grecească”; b) „crucea cu toartă”, întâlnita mai ales la egipteni, şi c) „crucea gamată”, sau cu numirea indiană, „svastica”. În cele ce urmează vom stărui asupra acestor forme de cruci, pentru că sunt cele mai răspândite şi în jurul lor se poartă cele mai intense discuţii. (Pr. Gh. Rădvan, Sfânta Cruce şi însemnătatea ei, în „Candela”, 1930, p.465-466.).

A) „Crucea cu braţe egale” este forma cea mai răspândită în epoca precreştină, fie ca simplu ornament geometric, fie ca figura geometrică cea mai simplă prin care se putea indica tot ce se întinde în spaţiu: cerul, pământul, direcţia celor patru vânturi, lumina. La asiro-babilonieni această cruce era considerată simbolul soarelui şi al luminii.

Cruci cu braţe egale au fost descoperite de arheologul german Schliemann pe olăria şi pe trunchiurile de coloane dintr-o aşezare presupusă a fi Troia, având o semnificaţie solară. La mexicani, era considerată simbolul lui Tlaloc, zeul ploii şi al fecundităţii, şi purta denumirea de „pomul vieţii” sau „pomul fecundităţii”. La chinezi, reprezenta pământul.

B) „Crucea cu toartă” are forma unui „tău” grecesc cu o toartă deasupra. La egipteni, crucea în formă de Τ era socotită semn cosmic şi era numită „cheia Nilului”. Mai târziu ea ar fi simbolizat puterea care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi chiar viaţa însăşi. Din Egipt, crucea cu toartă s-a răspândit la fenicieni, reprezentând simbolul zeiţei Tanit, „acea care dă viaţă”, apoi la toate popoarele semite.

C) „Crucea gammată” sau „svastica” este după crucea cu braţe egale, forma de cruce cea mai răspândită în lumea precreştină. Cele mai vechi exemplare ale acestei cruci au fost găsite în Mesopotamia, pe vase pictate elamite descoperite pe locurile unde au fost odinioară oraşele Suza şi Masian (Diac Prof. Emilian Vasilescu, Formele şi simbolismul crucilor precreştine, în „Studii Teologice”, XXI (1969), nr. 9-10, p. 651-652.).

În general, în antichitate Crucea era cunoscută ca obiect de tortură. Crucificarea era considerată una dintre cele mai înfricoşătoare pedepse pe care le putea născoci mintea omenească şi se aplica răufăcătorilor înrăiţi, sclavilor fugari, răzvrătiţilor şi uneori ostaticilor. Ea era considerată moartea cea mai degradantă şi cea mai ruşinoasă.
Cel răstignit era sortit unei morţi lente, dar chinuitoare, nu se învrednicea de nici o consideraţie, durerea lui nu impresiona pe nimeni şi nu rareori, trupul aflat încă în agonie, era sfâşiat de păsările răpitoare. Priveliştea era atât de înspăimântătoare, încât un înţelept spunea înfiorat: „Răstignirea este moartea cea mai cumplită şi cea mai înfricoşătoare; fie ca aceasta să fie departe nu numai de trupul unui cetăţean roman, ci şi de ochii, ba chiar şi de cugetul lui” (Cicero, Verr. V, 64, 66; apud. V. Tarnavski, Arheologia Biblică, Cernăuţi, p. 314.).

Pedeapsa crucificării era cunoscută şi de către iudei. În Deuteronom găsim o astfel de pedeapsă: „De se va găsi la cineva vinovăţie vrednică de moarte şi va fi omorât, spânzurat de copac (lemn), trupul lui să nu rămână peste noapte spânzurat de copac, ci să-l îngropi tot în ziua aceea, căci blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn şi să nu spurci pământul tău pe care Domnul Dumnezeul tău, ţi-l dă moştenire” (Deut. 22, 22-23; Iosua, 8, 29; 10, 26-67).

 

Sfânta Cruce în creştinism

 

În Noul Testament Crucea are o altă semnificaţie decât cea pe care o avea la popoarele precreştine. Crucea nu poate fi despărţită de Persoana Mântuitorului Iisus Hristos care este “mântuirea păcătoşilor” (Ef.2, 13-22). Prin jertfă de pe Cruce a Mântuitorului ea este obiectul mântuirii neamului omenesc. Răstignirea Mântuitorului cu braţele deschise vrea să arate opera de mântuire orientată către toţi oamenii. Hristos îi îmbrăţişează pe toţi, “destrămând duşmănia, prin trupul Său” (Ef. 2., 15). În felul acesta se restabileşte pacea dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu şi dintre oameni.

Braţele Crucii au şi ele o semnificaţie aparte. Cel orizontal arată că jertfă Mântuitorului se răsfrânge asupra întregii creaţii, restabileşte armonia dintre om şi creaţie. Braţul cel vertical arată actul de refacere a legăturii dintre Dumnezeu şi om, dintre ceresc şi pământesc, arată posibilitatea de îndumnezeire a omului. Omul nu mai este un “animal raţional”, ci un “animal îndumnezeit” – după cum afirmă P. Nellas.

În creştinism Sfânta Cruce are mai multe semnificaţii:

A) duhovnicească;

B) de altar de jertfă (jertfelnic);

C) semn dumnezeiesc.

 

Ca înţeles duhovnicesc Crucea reprezintă dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Fiul Omului a luat trup de om pentru a ispăşi păcatele lumii. Învierea Mântuitorului este o mărturie a transformării trupului omenesc, restaurarea şi îndumnezeirea lui. Pentru a învinge moartea Dumnezeu trebuia să stârpească sămânţa răutăţii care era pătrunsă în fiinţa umană şi în creaţie, iar originea răului a fost mândria.

Jertfa pe Cruce este un semn al smereniei, un semn al ascultării faţă de voia lui Dumnezeu ca răspuns la mândria şi neascultarea protopărinţilor noştri Adam şi Eva. În această jertfă a Mântuitorului se descoperă esenţa iubirii creştine care diferă radical de iubirea erotică, senzuală, egocentrică din păgânism. Evanghelia ne descoperă acest adevăr: “Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decât ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” – spune Iisus (Ioan 15, 13).

 

Sfânta Cruce este altarul de jertfă al lui Hristos.

 

După cum în Vechiul Testament pentru ispăşirea păcatelor se aducea jertfă, la fel pentru iertarea păcatului comis de protopărinţii noştri era nevoie de jertfa Mântuitorului. Dacă în Vechiul Testament locul de jertfă de animale era socotit sacru, iar cel ce se atingea de el era sfinţit (Ieş. 30, 28-29), este de la sine înţeles că Crucea trebuie privită ca un simbol al harului sfinţitor în lume. Prin sângele Mântuitorului s-a sfinţit şi Crucea care devine din obiect de tortură un obiect de sfinţire şi de mântuire a credincioşilor. Din acest motiv, Apostolul Pavel spune că Crucea devine din obiect de sminteală pentru cei necredincioşi simbol al biruinţei şi al mântuirii (I Corinteni 1, 18).
Crucea este altarul de jertfă al Mântuitorului, în felul acesta se descoperă unitatea adâncă dintre Hristos şi Cruce fără de care nu era posibilă mântuirea neamului omenesc. Crucea este altarul de jertfă prin care se ridică păcatele lumii (Evrei 9,28). Această jertfă sângeroasa de pe Cruce se prelungeşte până la sfârşitul veacurilor în mod nesângeros în Biserică la Sfânta Liturghie (Mt.28,20). Împărtăşania care se oficiază la Liturghie reprezintă trupul lui Hristos în chip real care nu diferă cu nimic de cel oferit apostolilor la Cina cea de Taină de Mântuitorul. El este puterea dumnezeiască care ne repară trupul nostru de puterea morţii şi ne ajută să avem viaţa veşnică (Ioan 6, 53-59).

Crucea este semnul lui Hristos şi al creştinilor. Scriptura vorbeşte despre “semnul Fiului Omului” (Mt. 24,30), iar Biserica a văzut în acest semn Sfânta Cruce, deoarece prin ea dobândim mântuirea, cu ea deschidem porţile raiului. Astfel Crucea devine şi semnul creştinilor ca semn de iubire dintre Dumnezeu şi om, motiv pentru care noi ne însemnăm cu acest semn (Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Ortodoxia nr. 3, 1978, p. 497-511).

Prin închinarea la Sfânta Cruce credincioşii se închină Celui care S-a răstignit pe ea – Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că prin jertfa Mântuitorului se dobândeşte viaţa veşnică, se restaurează fiinţa umană, adică omul are posibilitatea să biruie moartea, să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea ei. În felul acesta, omul este chemat la îndumnezeire, la împlinirea lucrării care trebuia s-o facă Adam şi Eva.

Însemnarea credincioşilor cu semnul Sfintei Cruci are o semnificaţie dogmatică care reflectă învăţătura de credinţă creştină. Cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime – Dumnezeul tuturor care se află în cer. Cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici pe pământ. Semnul Sfintei Cruci reprezintă restabilirea legăturii dintre cer şi pământ, dintre firea umană şi cea dumnezeiască.

Părţile trupului care sunt însemnate cu semnul Sfintei Cruci au şi ale un simbolism dogmatic. Fruntea închipuie cerul, pieptul (pântecele) închipuie pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii. Sfântul Ambrozie al Milanului spune că fruntea reprezintă sediul cugetării, adică al mărturisirii lui Dumnezeu prin cuvânt şi gândire; inima reprezintă sediul iubirii, pentru că Dumnezeu este iubire şi noi, la fel, trebuie să iubim; braţele reprezintă efortul, activitatea, munca care trebuie s-o depună credinciosul pentru Hristos. (Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2, ianuarie-iunie 1995, p. 102-109).

 

Crucea la români

 

În spiritualitatea românească, Sfânta Cruce este cinstită şi prin observarea riguroasă a postului prescris de Biserică în zilele închinate sfintei Cruci. Pravila Mare, din anul 1652, prevede şi până astăzi obligaţia postului „... şi în ziua înălţării şi de viaţă făcătoarei Cruci, luna septembrie 14/27, ori în ce zi se va întâmpla, ori sâmbăta ori dumineca, sau într-altă zi, şi alt nu mâncăm fără numai untdelemn şi vin, iar peşte nicidecum, pentru legarea zilei” (Îndireptarea legii (Pravila Mare), 1652, p. 189.)

Semnificativă este situaţia mărturisită de mulţii călători prin părţile noastre. Toţi au fost surprinşi de mulţimea răstignirilor (Troiţe) care se află la răscruci, lingă fântâni, biserici, cimitire, prin sate (mai ales) şi oraşe. Nici o ţară ortodoxă nu are atâtea răstigniri ca cele aflate în ţara noastră.

Putem spune fără să exagerăm că această formă de cinstire deosebită a Sfintei Cruci reflectă o anumită trăsătură a subconştientului colectiv al neamului nostru. Vitregia istoriei noastre ca neam a lăsat în fiinţa noastră o urmă adâncă. Suferinţa, durerea, nedreptatea etc. Care însoţesc istoria noastră n-au distrus acest neam creştinesc. Noi am început să cinstim obiectul torturii noastre, iar în felul acesta confirmăm ceea ce a spus Apostolul Pavel despre nebunia celor care cinstesc crucea (I Corinteni 1,18).
Semnificativ este faptul că mulţi oameni dintre cei care înalţă troiţe nu sunt nişte credincioşi care au o legătură permanentă cu Biserica. Ei fac acest lucru pentru că strămoşii lor făceau astfel, pentru că Crucea este cea care îi apără de rău, care îi ajută să fie mai puternici. Fără să conştientizeze, poporul nostru trăieşte teologia Crucii care este vestitoarea Învierii. Anume Învierea este nădejdea noastră şi sărbătoarea cea mai cinstită de noi.

Aproape instinctiv, noi coborâm pe filiera spirituală a neamului pentru a ajunge la miezul fiinţei noastre care ne protejează în lumea aceasta, care ne dă puteri să mergem mai departe, care ne ajută să biruim răul. Cinstirea Crucii în modul acesta aproape instinctiv confirmă, odată în plus, că poporul nostru s-a născut creştin.

Pe lângă această, Crucea mai este şi un mijloc de aducere aminte a istoriei mântuirii întregului neam omenesc. Prin exemplul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, creştinismul ne arată că viaţa veşnică se dobândeşte în urma biruinţei asupra păcatului, Învierea este precedată de Crucea Golgotei. În felul acesta, creştinismul îi atribuie o nouă conotaţie suferinţei şi Crucii. Prin suferinţă ajungem la lumina Învierii, iar credincioşii trebuie să fie conştienţi de acest adevăr existenţial.

Acest lucru este redat şi prin faptul că Crucea lui Hristos a fost înălţată pe dealul Căpăţânii (din ebraică Golgota se traduce căpăţâna), acolo unde a fost îngropat Adam. Acesta este motivul pentru care la baza Sfintei Cruci este reprezentat un craniu care simbolizează, totodată, şi biruinţa asupra morţii. Aşa cum prin Adam a pătruns moartea în lume, prin moartea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos este adusă Viaţa veşnică şi Învierea.

 

Ce înseamnă să fii creştini astăzi?

 

A dori să fii creştin adevărat în ziua de azi şi de a câştiga împărăţia cerurilor, înseamnă a face voia lui Dumnezeu. Urmând principiile morale creştine, în ziua de azi, când binele devine rău, urâtul devine frumos, este o urmare a Crucii lui Hristos, care nu este altceva decât o mare suferinţă. A-L mărturisi pe Dumnezeu prin viaţa ta, în ziua de azi, este o Cruce mare.

Hristos cel răstignit ne învaţă că omul trebuie să-şi asume suferinţa şi prin ea să intre în viaţa veşnică, unde nu este nici un fel de suferinţă. Iar această suferinţă trebuie să fie pentru Adevărul lui Dumnezeu. Dacă suferim pentru noi înşine, suferim zadarnic, iar dacă suferim pentru Dumnezeu, suferim pentru Adevăr.

Îndată ce omul Îl primeşte pe Hristos în inima sa, povara suferinţei vieţii se uşurează. Atunci suferinţa se transformă în hrană spirituală prin care se dobândeşte virtutea. Prima virtute pe care o învaţă suferinţa este umilinţa. Cei care au suferit foarte mult ştiu că omul nu poate îndura chinurile vieţii prin propriile sale puteri. Numai cu ajutorul puterii lui Dumnezeu le va putea îndura, indiferent că provin din exterior, precum: boala, rănile trupeşti sau chiar tortura sau din conflicte interioare, precum: singurătatea, deznădejdea, întristarea, părăsirea şi supărarea. Dumnezeu, prin suferinţă, îl învaţă pe om să-şi înţeleagă propria-i neputinţă şi în felul acesta să caute ajutorul în puterea lui Hristos.

Următoarea virtute pe care o dă suferinţa Crucii, în ziua de azi, este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi încercările vieţii dobândim putere sufletească. Având veşnicia în adâncul inimii, cel ce suferă poate îndura necazurile vremelnice şi se simte recunoscător faţă de Dumnezeu, fiindcă i-a dat posibilitatea să-şi ducă Crucea.

A treia virtute pe care o cunoaştem prin suferinţă, este milă. Numai cel care a suferit poate avea milă de cel care suferă. „Această virtute poate să atingă o asemenea dimensiune, încât un om poate simţi efectiv durerea altuia şi chiar a întregii omeniri, tânguindu-se de starea ei jalnică” (Monahii John Marler şi Andrew Wermuth, Tinerii vremurilor de pe urmă, ultima şi adevărata răzvrătire, trad. Din engl. de Felix Truşcă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 16.).

Astfel, Crucea devine un mijloc de mântuire, un simbol al Învierii, cheia care ne deschide uşa raiului. Această legătură dintre Cruce şi Înviere, în felul acesta, însoţeşte întreaga viaţă a omului.

                                                                                                     Anatolie Negruţă 

<< INAPOI LA PRIMA PAGINA