Fiule, adu-ţi aminte că ai primit
cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr pe cele rele; iar acum aici
el se mângâie, iar tu te chinuieşti! (Luca XIV, 25)
Fraţi creştini,
Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr
este bine cunoscută. Bogatul, lacom şi zgârcit, petrece şi se
veseleşte zilnic dezmierdându-şi trupul cu cântece, băuturi şi
mâncăruri alese, în timp ce săracul, plin de bube şi flămând, suferă
la uşa lui.
Predica Mântuitorul nostru Iisus Hristos începuse să capteze
mulţimile din toate părţile Palestinei. Se răspândise pretutindeni
zvonul că un om nemaiîntâlnit face minuni; vindecă tot felul de
dureri, tămăduieşte neputinţele şi vorbeşte într-un chip atât de
minunat cum n-a mai vorbit nimeni până acum. Toată lumea alerga să-i
vadă chipul strălucitor şi să-i asculte cuvântul fermecător.
Într-una din zile pe când era înconjurat de mulţime multă de
ascultători între care erau oameni bogaţi şi puternici ai zilei
care-L priveau din înălţimea situaţiei lor cu un fel de mândrie
personală, precum şi mulţi săraci, amărâţi şi necăjiţi, Mântuitorul
zugrăveşte prin cuvinte minunate, tabloul vieţii unui bogat şi a
unui sărac, tabloul bogăţiei, al măririi şi confortului şi tabloul
sărăciei, al necazurilor şi suferinţelor. Iată deci, două vieţi,
două trăiri deosebite foarte mult între ele. Blândul Iisus începe a
vorbi cu glas rar şi dulce:
- Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon,
veselindu-se, în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume
Lazăr, zăcea înaintea porţii lui plin de bube, poftind să se sature
din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind,
lingeau bubele lui.
Tablourile acestea ne impresionează puternic şi cred că nici
cea mai împietrită inimă omenească nu poate să rămână nesimţitoare
faţă de nenorocirea şi mizeria în care se zbătea săracul Lazăr. Dar
iată că într-o zi a murit săracul şi sufletul lui a fost luat de
îngeri şi dus în grădina raiului în sânul lui Avraam. Moare şi cel
bogat iar demonii îl duc în flăcările iadului.
Iată deci un sărac proslăvit în cer şi un bogat îngropat în
iad; un sărac în mâinile îngerilor şi un bogat în ghearele
demonilor. Acest tablou ar fi o mare descurajare pentru cei bogaţi
şi o mare îngâmfare pentru cei săraci. Aceasta s-ar părea la prima
vedere, dar lucrurile nu stau aşa.
Dacă sunt bogaţi în iad, fără îndoială că sunt şi săraci şi
dacă sunt săraci în cer, negreşit că sunt şi bogaţi. Să nu căutăm în
altă parte dovada decât în Sfânta Evanghelie de astăzi. Vedem pe
săracul Lazăr dispreţuit, flămând şi gol, cum îngerii l-au dus în
sânul lui Avraam, care a fost un om bogat, că ştim din istoria
sfântă a Vechiului Testament că acest slăvit patriarh avea cirezi de
vite şi mari bogăţii când a trăit pe pământ.
Iată dar în împărăţia cerului un bogat şi un sărac. Aceasta o
spun ca cei săraci să nu osândească pe cei bogaţi, iar cei bogaţi să
nu piardă nădejdea în mântuirea lor. Dar trebuie să recunoaştem că
bogăţia este o mare piedică pentru mântuirea sufletului. Însuşi
Mântuitorul zice: "Cât de anevoie vor intra în împărăţia cerului cei
ce au avuţii!”
Mai uşor se mântuieşte cel sărac, cel lipsit, fiindcă nădejdea lui
este întemeiată pe Împărăţia cerului, pe fericirea veşnică a
raiului. El are mintea mai luminată şi vede cum cu fiecare zi ce
trece din viaţa lui, se apropie de grădina fericirii veşnice. De
aceea nădejdea lui este întemeiată şi nu pune nici un preţ pe lumea
aceasta trecătoare.
Dar au fost şi bogaţi care s-au mântuit, căci au folosit
banii şi averea pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele
aproapelui. Aşa au făcut ei biserici şi mănăstiri întru slava lui
Dumnezeu, au făcut spitale, şcoli şi orfelinate, pentru binele
aproapelui. Alţii au scris cărţi şi le-au împărţit gratuit pentru
luminarea poporului. Toţi aceşti oameni bogaţi, care au făcut o
mulţime de fapte bune, Dumnezeu i-a numărat cu Avraam, Isaac şi
Iacov, în Împărăţia cerească.
Două lucruri sunt pe care le împarte Dumnezeu oamenilor în
această lume: Harul Său şi bunurile vremelnice. Prin Harul Sfânt pe
care-l primim prin Sfânta Biserică şi Sfintele Taine, Dumnezeu se
îngrijeşte de nevoile sufletului, iar bunurile vremelnice le dă
pentru trebuinţele trupului.
Prin urmare, nu ne este iertat să nu deschidem ochii la
nevoile şi necazurile aproapelui nostru, pentru că dacă avem, nu de
la noi avem, ci sunt de la Dumnezeu. El ne-a dat înţelepciune şi
sănătate şi tot El ne-a înzestrat cu daruri nenumărate. De aceea nu
sunt ale noastre şi trebuie să le dăm mai departe aproapelui nostru.
Poate fiecare dintre noi întâlnim un Lazăr plin de bube
sufleteşti şi trupeşti. Să nu facem ca bogatul din Evanghelia de
astăzi care nu vede nimic din cauza orbirii desfătărilor, a
petrecerilor şi luxului. Mare facere de bine e să stai la căpătâiul
unui bolnav şi mare mângâiere simte acesta când vii cu un cuvânt de
încurajare. Căci omului căzut în dureri i se spulberă nădejdea şi de
aceea trebuie să mergem acolo unde este durerea şi suferinţa, să-i
căutăm noi, căci aceasta este fapta cea îngerească şi creştinească.
Bogatul din Evanghelia de astăzi s-a dus în flăcările iadului
pentru nepăsarea lui, pentru împietrirea inimii la suferinţa lui
Lazăr cel gol, nemâncat şi bolnav, de la uşa casei lui. Această
împietrire şi nemilostivire i s-a născut din mândrie, din gătelile
şi zorzoanele pe care le punea pe el. Sfânta Evanghelie ne spune mai
departe, că bogatul fiind în flăcările iadului şi văzând pe Lazăr
fericit, a rugat pe părintele Avraam ca să-i fie milă de el şi să
trimită pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetelor în apă şi să-i
răcorească limba căci grozav se chinuieşte în văpaia aceea.
Groaznic trebuie să fie focul iadului şi grozavă suferinţa
celor ce ajung acolo în acel loc de chin. Dar dreptul Avraam i-a
răspuns: "Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în
viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se
mângâie, iar tu te chinuieşti”.
Aşadar, la ce i-a folosit bogatului puţinele zile pe care
le-a trăit în desfătări şi chefuri, în beţii şi lăcomii? La ce i-a
folosit mândria vieţii acesteia, slava cea deşartă a lumii, dacă a
câştigat prin ele focul cel nestins al iadului? Toate s-au spulberat
într-o clipă şi cele ce nu-i venea să creadă când i se spunea, le-a
văzut, dar acum e prea târziu.
Aşa sunt mulţi îngâmfaţi şi necredincioşi, care dacă începi
să le spui ceva despre Dumnezeu şi suflet, te întrerup căci nu pot
suferi nici să audă de numele lui Dumnezeu. Nu mai vorbim de atâţia
care şi-au pus toată nădejdea în viaţa şi fericirea aceasta
trecătoare, care zic că aici este raiul şi iadul şi dacă ai bani şi
avere eşti în rai, iar de nu le ai, eşti în iad. Aşa sunt mulţi care
şi-au pus nădejdea în lucrurile acestea trecătoare.
Astfel povestea un preot că avea un prieten ce trăia într-o
splendidă situaţie materială. Locuia într-un palat înconjurat de o
grădină ca un adevărat paradis. Am încercat, zicea preotul, să
vorbesc prietenului meu despre Dumnezeu şi despre cele sufleteşti,
dar acesta mă întrerupse cu alte cuvinte, grăindu-mi cu sfidare:
"Dragul meu, mie în zadar îmi vorbeşti despre aceste lucruri, căci
raiul meu iată-l, acesta este!”
- şi-mi arătă casa şi grădina cea frumoasă.
Peste cinci ani, l-am vizitat din nou pe prietenul meu, dar
vai, ce schimbări grozave! Grădina era uscată, prăpădită, casele
ruinate, iar prietenul meu zăcea bolnav de aproape patru ani. Un
copil îi murise înecat, fata eşuase în căsătoria ei, iar tatăl se
îmbolnăvise de supărare. Mai avea o fată pe care am auzit-o
întrebându-şi părintele bolnav: "Tată dragă, eu merg până în oraş,
ce-ai dori să-ţi aduc de acolo?”
Chinuit de boală bătrânul răspunse: "Un ştreang să-mi aduci, un
ştreang să-mi termin zilele, căci nu mai pot”.
Iată deci că în decursul celor cinci ani, raiul prietenului
meu devenise un adevărat iad. Aşa este cu raiul acesta vremelnic,
pământesc; umbră şi vis, deşertăciunea deşertăciunilor. Câţi nu sunt
care prin căsătorie şi-au agonisit de toate, şi-au văzut multe
visuri împlinite cu ei şi copiii lor şi au ajuns fericiţi. Totul a
mers bine până la o vreme, dar deodată ca din senin au căzut în mari
nenorociri. Căsătoriile copiilor s-au spulberat, au suferit diferite
accidente, boli, a intrat moartea şi în scurt timp s-a terminat cu
raiul lor.
Aşa este fericirea aceasta scurtă, ca un vis frumos, iar după
ce te trezeşti din el nu mai rămâne nimic, nici nu-ţi mai aduci
aminte exact cum a fost visul. De aceea primii creştini şi toţi
sfinţii nu puneau nici un preţ pe fericirea pământească şi renunţau
la toate chiar şi la viaţa aceasta ca s-o câştige pe cea veşnică,
fiindcă ei credeau cu adevărat în nemurirea sufletului, nu numai aşa
de formă cum cred unii şi cum a crezut şi bogatul din Evanghelia de
astăzi.
Esenţa învăţăturii din pilda Sfintei Evanghelii de astăzi
este existenţa sufletului şi nemurirea lui. Vedem cum Lazăr a lăsat
aici trupul cel buburos şi flămând cu care a suferit, iar sufletul
lui s-a dus în fericirea din rai. Vedem cum şi bogatul a lăsat
trupul cel îmbuibat, distrat, îmbrăcat şi împodobit, tot aici în
lume într-o groapă spre mâncarea viermilor, în timp ce sufletul lui
a fost dus de către demoni în flăcările iadului. De acolo din foc,
Dumnezeu a voit să-l vadă el, bogatul, pe Lazăr fericit şi nu aşa
cum îl ştia el flămând, fără putinţa de a se înfrupta nici din
fărâmiturile de la masa lui.
Religia creştină şi întreaga cultură a omenirii se întemeiază
pe aceste două adevăruri mari: nemurirea sufletelor şi învierea
trupurilor. Amândouă sunt adevăruri chinuitoare şi întrebări care au
muncit mintea şi conştiinţa oamenilor. Este suflet în trup şi viaţă
după moarte?
La întrebarea aceasta necredincioşii răspund scurt: Nu!
Nepăsătorii care nu se cutremură de nimic răspund: O fi, n-o fi!
Îndoielnicii, bazaţi pe îndoiala altora, răspund şi ei: Poate da,
poate nu! Dar creştinii adevăraţi mărturisesc hotărâţi: DA! Sufletul
există liber şi nemuritor.
Despre nemurirea sufletului ne încredinţează Sfânta Scriptură
chiar de la început. În Cartea Facerii se spune că omul a fost făcut
de Dumnezeu cu trup din pământ şi cu suflet viu. Când moare, trupul
se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul se
întoarce la Dumnezeu care l-a dat. Sufletul este duh creat de
Dumnezeu, scânteie din dumnezeire, nemuritor, care preţuieşte mai
mult decât valoarea lumii întregi. Nu ne putem închipui religie
creştină fără credinţa în suflet a vieţii fără moarte.
Creştinul are religia învierii şi Evanghelia nemuririi.
Învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos ne asigură fericirea
veşnică. Chiar pilda bogatului şi săracului Lazăr de astăzi, ne
arată clar că există suflet şi viaţă veşnică, fericită pentru cei
drepţi. În ce priveşte pe cei răi, nici sufletele lor nu mor, ci
trăiesc veşnic, dar se chinuiesc în iad. Existenţa sufletelor şi
nemurirea lor este dovedită şi garantată de Mântuitorul, căci după
ce a înviat pe alţii El însuşi a înviat.
Sufletul este duh imaterial, care nu se poate nimici şi este
înzestrat cu funcţiuni şi puteri nemateriale. El are raţiune, voinţă
şi sentiment. Sufletul se foloseşte de trup ca de un instrument aşa
cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac.
După cum păsările călătoare se conduc după instinct şi pleacă spre
ţările calde, tot aşa ne spune şi nouă inima că suntem nemuritori şi
trebuie să plecăm de aici într-o altă lume, în altă patrie veşnică.
Sufletul se întoarce la Cel ce ni l-a dat, la Dumnezeu Creatorul, ca
un porumbel călător ars de sete.
Mulţi creştini sfinţi şi-au cunoscut ora plecării lor de aici
din lume. Fericitul Augustin zice: "Ne-ai făcut pentru Tine Doamne
şi neliniştit este sufletul nostru, până ce se va odihni în Tine”.
Aşadar există suflet şi este nemuritor. Casa sufletelor este cetatea
lui Dumnezeu, locuinţa din cer după care suspinăm. Fără suflet am fi
călători fără ţintă, păcătoşi fără mântuire şi muritori fără
speranţă. Dacă n-am avea suflet, am fi nişte făpturi care n-am şti
ce rost avem în viaţă n-am şti de unde venim şi unde mergem după
moarte. Dar prin suflet simţim, cunoaştem şi aşteptăm cu încredere.
Bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi, îngrozit de
chinurile iadului roagă pe părintele Avraam să trimită pe Lazăr
acasă la tatăl său, că mai are cinci fraţi, să le spună şi lor
chinul lui, să-i înveţe credinţa ca să nu vină şi ei tot acolo la el
în iad. Avraam le-a răspuns: "Au pe Moise şi pe prooroci, să asculte
de ei!” Dar
bogatul a zis: "Nu, părinte Avraam, ci dacă cineva dintre morţi se
va duce la ei, se vor pocăi”.
Iată deci cum bogatul se îngrijeşte de fraţii lui, îi e milă
de ei, dar cât a fost în viaţă nu l-a interesat. El ar fi vrut ca
Lazăr să învieze, ca astfel fraţii lui văzând un mort înviat să
creadă cu adevărat că există suflet şi să se întoarcă la credinţă.
Ceea ce spune bogatul nemilostiv poate am auzit şi noi la unii
necredincioşi care zic că n-a venit nimeni de dincolo şi dacă ar
învia cineva poate ar crede şi ei.
Aceşti necredincioşi însă n-ar crede chiar dacă ar învia şi
morţii după cum nici evreii n-au crezut atunci când Mântuitorul a
înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain sau pe Lazăr cel
mort de patru zile. În loc să ia aminte la toate minunile acestea,
ei L-au batjocorit şi răstignit pe cruce. În timpul răstignirii
Dumnezeu a făcut ceva şi mai mult, căci a înviat pe mulţi morţi din
mormintele lor, după cum spun Sfintele Scripturi, care umblau prin
Ierusalim şi vorbeau cu prietenii lor, spunându-le ce au văzut pe
dincolo. Toate acestea se păstrează în Sfânta Tradiţie şi astăzi,
dar necredincioşii evrei au rămas tot împietriţi şi înrăiţi la
inimă, fiindcă duhurile necurate intraseră în ei. Cerul se
întunecase, pământul se cutremura, pietrele se despicau, mormintele
se deschideau, iar ei nu vedeau, nu auzeau şi nu simţeau nimic.
Iată aşa se întâmplă cu cei care se leapădă de Dumnezeu,
devin nesimţitori şi nu cunosc calea de urmat; deci acei care vin
numai de formă la biserică, nu cu scopul bine întemeiat de a-şi
mântui sufletul şi de a pune la inimă Cuvântul lui Dumnezeu.
Acestora, spune Sfânta Scriptură, că li se propovăduieşte ca să le
fie de mărturie la ziua judecăţii şi să nu zică că nu le-a spus
nimeni. Grozav lucru este a avea ca martor în ziua acea mare atâtea
pilde şi predici, atâtea învăţături şi minuni pe care ni le-a arătat
Dumnezeu, iar noi să fi rămas tot în păcat, tot în necredinţă până
la moarte.
Sfânta Carte ne spune că în cele din urmă lumea va fi
necredincioasă şi nestatornică, fiindcă nu caută Împărăţia lui
Dumnezeu, ci numai plăcerile lumeşti şi trecătoare ale acestei vieţi
ca bogatul nemilostiv din Evanghelia de astăzi. Unora poţi să le
spui orice le-ai spune; poate să se răstoarne pământul, pot să
învieze morţii, ei nu vor alt rai, nu vor altă viaţă veşnică, ci o
vor pe aceasta vremelnică, raiul acesta care se spulberă fără nici
un folos.
Toată lumea vrea să trăiască pe lumea aceasta ca într-un
adevărat rai, dar nu se poate fiindcă bucuriile trupeşti sunt fără
de folos sufletului şi chiar trupului. Câţi nu s-au lăcomit în
mâncăruri şi băuturi, distrugându-şi trupul şi sufletul?! Numai un
om cumpătat poate să guste mai mulţi ani din bucuriile pământeşti şi
tot se sfârşeşte, căci viaţa aceasta trebuie s-o lăsăm să dăm
pământului trupul şi sufletul cerului care ni l-a dat.
În legătură cu raiul acesta pământesc, mi-aduc aminte de o
istorioară unde se spune că o vulpe a văzut o grădină încărcată cu
toate bunătăţile, dar grădina era împrejmuită de jur împrejur cu un
gard de zid înalt, iar vulpea nu putea sări. Umblând ea de jur
împrejurul grădinii, văzu o spărtură în gard, dar era prea îngustă
ca să se poată strecura prin ea. Tot gândindu-se şi judecându-se ce
să facă îşi zise: ştiu ce voi face, voi răbda câteva zile de foame,
voi slăbi şi atunci voi putea intra cu uşurinţă. Zis şi făcut. După
trei zile de foame vulpea se strecură şi intră în grădină, apoi
începu să mănânce cu lăcomie.
După câteva zile îşi aduce aminte că trebuie să iasă. Însă
acum alt necaz, că se îngrăşase şi nu mai putea pătrunde pe unde
intrase. Ce-i de făcut? N-am cum să scap de aici, zise vulpea, decât
să fac iarăşi foamea ca să slăbesc. Răbdă iarăşi trei zile şi
slăbind se strecură afară. Când se văzu scăpată, privind spre
grădină zise: "Frumoasă mai eşti tu grădină şi dulci sunt roadele
tale, dar ce folos am avut eu? Cât am mâncat, atât am răbdat şi cum
am intrat, aşa am ieşit!”
Ce istorioară plină de înţeles sufletesc, fraţi creştini! Aşa
se întâmplă şi cu noi, căci cum am intrat în lumea aceasta, aşa vom
ieşi din ea şi nimic nu vom putea duce cu noi. Lume, lume, cât de
dulci sunt roadele şi amăgirile tale, dar ce folos ne rămâne nouă
din ele?! De câte ori nu am văzut poate pe cineva gras, frumos,
voinic şi tare, iar după o vreme în urma unei boli aceeaşi persoană
o vezi slăbită, uscată şi de nerecunoscut.
Aşa e viaţa aceasta trecătoare şi dacă nu ne îngrijim de
suflet pierdem tot. Bogatul nemilostiv de astăzi şi săracul Lazăr
închipuie trupul şi sufletul omului. Trupul este bogatul care se
lăfăie în bunătăţi şi-şi face toate voile şi plăcerile sale, căci
fiecare are grijă mai mult de acest bogat, de trup. Toată ziua şi
toată noaptea aleargă pentru el.
Săracul Lazăr închipuie sufletul care stă plin de bube,
slăbit şi nemâncat, bolnav şi părăsit la uşa trupului. Bubele sunt
patimile şi viciile cele rele lipite de suflet şi de trup, iar
câinii sunt demonii cărora le place să lingă patimile şi să
adâncească rănile.
Să ne fie milă de Lazăr
- de sufletul
nostru - şi să
începem cu mai multă stăruinţă să-l hrănim, să-l adăpăm, să-l spălăm
de răni şi să-l îngrijim. Cât mai bine să-l îngrijim că ne va cere
Domnul Hristos socoteală de el. Hrana, băutura şi îngrijirea
sufletului le constituie Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunile,
cântările, predicile şi citirea sfintelor cărţi religioase ortodoxe.
Rănile păcatelor se spală cu lacrimi prin pocăinţă sinceră şi se ung
cu untdelemnul faptelor bune, al milostivirii către toţi lipsiţii
sufleteşti şi trupeşti, ca să aflăm şi noi milă în ziua judecăţii.
Să fim gata şi noi, spălaţi şi curăţaţi de toate bubele, de
toate păcatele noastre, că numai aşa vom putea intra şi noi în sânul
părintelui Avraam, în grădina fericirii.
Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru, Părinte al îndurărilor şi al
milostivirii, trimite harul Tău cel ceresc peste noi ca să deschidă
urechile noastre, să pătrundă cuvântul Tău în inimile noastre şi să
ne facă să înţelegem voia Ta, ca să ne întoarcem la Tine, mai
înainte de a veni sfârşitul nostru, ca atunci să fim găsiţi pe
drumul cel bun al credinţei şi să ne iei şi pe noi şi să ne duci la
locul cel fericit, în sânul părintelui Avraam, cu toţi sfinţii Tăi.
Amin.
Părintele Visarion Iugulescu |