|
Nebunule! În noaptea aceasta vor cere de la tine sufletul tău. Şi
cele ce ai pregătit ale cui vor fi! (Luca XII, 20)
Fraţi creştini,
Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a Domnului nostru Iisus
Hristos cuprinde în ea comori ce niciodată nu se sfârşesc.
Cuprinsul ei este ca o livadă plină de roade
bogate pentru toată lumea. Ea este izvor de apă curată, cristalină
pentru mii şi milioane de suflete însetate. Ea este făclie de lumină
pentru toate veacurile.
Trebuie să ştim însă un lucru şi anume că se cere ca
bunătăţile ei să fie gustate, frumuseţile ei cunoscute, iar
învăţăturile ei urmate. Iată, o bogăţie de învăţături preţioase
pentru sufletul nostru, cuprinde şi Sfânta Evanghelie de astăzi. Să
stăm deci liniştiţi şi să gustăm din roadele ei.
Era toamnă, era linişte şi noaptea coborâse peste sat, iar
oamenii se odihneau tăcuţi. Ce dulce este somnul când aşternutul ţi
l-ai făcut din osteneală! Era în satul acela un om bogat care nu
putea să doarmă, deşi moşia lui rodise mai mult ca oricând în anul
acela. Avea casă mare cu odăi multe, cu paturi şi aşternuturi moi,
cu lux mare şi găteli orbitoare şi totuşi nu putea să doarmă. Camera
unde stătea părea prea strâmtă, iar saltelele de lână parcă erau
pline de ghimpi.
Lungă pare noaptea când nu poţi să dormi şi amar este chinul
când somnul te părăseşte! Omul bogat nu putea să doarmă, pentru că-l
muncea un gând care îi răpea somnul, făcându-l să se răsucească în
pat ca pe o vatră de jăratec. Singur în noapte, ca şi când n-ar fi
avut nici soţie, nici copii, nici servitori, bogatul vorbea singur
cu el însuşi: "Ce voi face, că nu mai am unde să-mi pun roadele
mele?”
Dar ce se întâmplase? Se milostivise Bunul Dumnezeu cu ploaie
şi căldură la vreme, aşa încât câmpurile au dat rod mai mult ca
oricând. Omul bogat, ale cărui roade s-au arătat mai frumoase decât
îşi putuse închipui, se frământa în miez de noapte zicând: "Ce voi
face?”
În loc să mulţumească Milostivului Dumnezeu pentru prisosul
de avuţii ce se revărsase peste el, în loc să doarmă tihnit de atâta
belşug venit pe negândite, bogatul se rezumă să zică doar atât: "Ce
voi face?” Târziu îi veni în minte un gând care-l linişti şi-şi
zise: "Aceasta voi face; voi strica jitniţele mele şi mai mari le
voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; şi voi
zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi
ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te”.
Sărmane bogat, vorbirea ta te arată că eşti aşa de sărac,
încât ne cuprinde mila de rătăcirea în care te-a dus pofta de avuţii
nesfârşite. Nu bagi tu de seamă că vorbeşti singur ca nebunul?
Iată din pricina averii ţi-ai pierdut mintea şi prietenii,
soţia şi copiii. Chiar dacă îi ai pe aceştia, ei pentru tine nu
există. De ce vorbeşti singur?
Sărmane bogat, vorbirea ta nebunească te arată că eşti doar
ţărână. După tine şi pentru tine sufletul este trup care mănâncă,
trup care bea şi care se veseleşte. Sărmane bogat, tu nu mai vezi pe
nimeni şi nu mai preţuieşti decât un singur lucru, averea ta.
Tu şi averea ta umpli toată lumea. Dincolo de voi nu mai
există nimic în cer şi pe pământ. Pentru tine cerul este pământul,
iar pământul este moşia ta. Viaţa ta este plină cu hambarele,
moşiile, mâncărurile şi băuturile. Toate acestea se învârtesc în
jurul tău, la toate acestea te închini pentru că ele sunt dumnezeul
tău.
Totuşi toate nu-ţi aduc nimic din cele ce-ţi făgăduiesc. Tu
nu vezi cât de înşelătoare sunt? Te frămânţi cu gândul în miez de
noapte ca să faci hambare şi pătule, să clădeşti case şi magazii,
fără să bagi de seamă că într-o zi, pe negândite, le vei părăsi pe
toate.
O, ce mare este păcatul acesta al lăcomiei, fraţi creştini!
El este moştenit de la strămoşii noştri Adam şi Eva. Ştim că pe
aceştia i-a creat Dumnezeu, i-a pus stăpâni peste toate frumuseţile
raiului şi făpturile pământului. Ce vrea Adam mai mult decât atât?
S-a mulţumit el cu ce i-a dat Dumnezeu?
Nu s-a mulţumit, ci a vrut până la urmă să fie şi el egal cu
Dumnezeu. Aşa a poftit şi a mâncat bietul Adam din pomul oprit ca să
fie şi el Dumnezeu. Şi a căzut în cea mai jalnică pieire, căci a
fost izgonit afară din fericirea raiului. Oare pe noi fiii lui Adam
nu ne urmăreşte tot acest păcat al lăcomiei, al neînfrânării şi al
mândriei? O, lăcomie, început şi izvor al tuturor răutăţilor, pentru
tine a pierdut Adam paradisul!
Să ascultăm acum, noi toţi fiii lui Adam, ce zice Duhul Sfânt
prin proorocul Isaia: "Ţeseţi pânză de păianjen, dar urzeala voastră
nu va fi pentru voi îmbrăcăminte, ci osteneala voastră este
nelegiuire”. Fraţilor, nici o vietate nu lucrează cu mai multă trudă
şi meşteşug ca păianjenul. Se distruge lucrând, fiindcă ţesătura lui
este cea mai subţire ţesătură, căci iese din toate măruntaiele lui.
Mai mulţi savanţi au urmărit cu atenţie lupta aprigă a unui
păianjen, care voia să oprească cu pânza lui limbile unui ceas mare.
De 480 de ori a început şi a reînceput munca înverşunată fără să se
hrănească timp de 25 de zile. Toţi erau curioşi să vadă cât va mai
rezista fără hrană.
Aşa este şi munca omului lacom şi avar, fără Dumnezeu, căci
nu va avea nici un folos de pe urma ei. Ţesătura păianjenului este
făcută cu scop rău şi toată truda lui este zadarnică. Aşa şi omul
lacom. Se osteneşte zi şi noapte, aleargă, minte, înjură şi fură,
înşeală şi omoară.
Omul lacom dispreţuieşte sărbătorile, necinsteşte pe Dumnezeu
şi duminicile petrecându-şi timpul cu fel de fel de îndeletniciri.
Aşa ţese omul cu păcatul acesta al lăcomiei zi şi noapte, an de an,
împletind pânza de păianjen şi adăugând blestem peste blestem,
fiindcă munca fără Dumnezeu este blestemată. Dar cel mai greu şi
vrednic de plâns este pieirea multora prin moartea cea grabnică,
căci fără de veste, într-o clipă vine ultima chemare ca bogatului
din Sfânta Evanghelie de astăzi. Poate fiecare dintre noi am auzit
fel de fel de cazuri de moarte năprasnică. Pe unul l-a călcat
maşina, cu alţii s-a prăbuşit avionul, unii din cutremure, alţii
înecaţi. Un oarecare s-a bucurat că a ieşit
la pensie, dar până să-i vină primii bani a murit. Cu prima pensie
cei ai casei l-au îngropat.
Deci când nu ne gândim, când nu ştim nimic, ne poate veni
glasul chemării de sus şi ne desparte pe veci de toate acestea care
le strângem pe aici. Atunci toate acestea pentru care ţi-ai distrus
viaţa şi ţi-ai jertfit sufletul, cui rămân? Iată pânza de păianjen
fără folos! Şi cum se face că această chemare, ca şi la bogat vine
tot noaptea! Adică în noaptea păcatelor, în întunericul lăcomiilor
şi desfrânărilor, al beţiei şi fărădelegilor.
Acest timp îl pândeşte şi diavolul, ca să-l prindă pe om
nepregătit. O, ce roadă bogată are diavolul! Acum atâtea suflete
sunt înşelate de el şi le tot amână mereu să nu vină la biserică, să
nu se lase de păcate şi să nu se întoarcă la Dumnezeu.
Când omul era tânăr diavolul îi spunea că trebuie să se
distreze şi la bătrâneţe să meargă la biserică. Când era în
serviciu, îi spunea că la pensie este timpul să se întoarcă la
Dumnezeu. Ieşind la pensie vede că nu-i ajung banii şi mai munceşte
ca să-şi mai facă unele lucruri. Şi aşa niciodată nu-l lasă diavolul
pe om să vină la credinţă, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi vadă
de suflet ca să se mântuiască. Aşa-i apucă sfârşitul nepregătiţi pe
mulţi şi vedem cum oamenii bătrâni mor nepregătiţi şi fără lumânare.
Îmi vine să cred că diavolul, ca şi bogatul din Evanghelia de
astăzi este îngrijorat că nu mai are unde să-şi pună atâta roadă,
atâtea suflete câştigate de el. S-a umplut iadul cu sufletele de
creştini, nu de păgâni, creştini botezaţi, suflete care au plecat
din moarte năprasnică, fără pregătire. De aceea ne zice Domnul
Hristos: "Să vă rugaţi că nu ştiţi ziua nici ceasul”.
Pe când bogatul din Evanghelia de astăzi era împresurat în
toiul nopţii de grijile pe care ţi le dau avuţiile, glasul lui
Dumnezeu se strecoară în inima lui şi-i grăieşte cuvinte de foc:
"Nebunule, iată ţi-a sunat sfârşitul şi chiar în noaptea aceasta
este cerut sufletul tău, iar toate cele ce ai strâns cui vor
rămâne?” Nu-i deloc plăcută chemarea aceasta pentru o persoană
bogată, pentru un om învăţat şi în mare cinste.
Da, sărmane bogat, acesta este sfârşitul tuturor
frământărilor tale. Moartea îţi bate la uşă, va intra în mijlocul
comorilor, al banilor şi al viselor tale, îţi va răpi sufletul care
va fi dus la Judecătorul cel Drept şi atunci vei putea oare să iei
cu tine toate câte ai strâns? O, mare nebunie a omului robit de
pofta averii! Să nu cugeţi tu decât la îmbrăcăminte, la case, la
băutură, la aur şi la maşini şi să uiţi că toate acestea nu sunt
decât pulbere, praf pe care îl va spulbera vântul într-o clipă.
Poate zice cineva că acum nu mai sunt bogaţi cu pogoanele şi
hectare de pământ ca să-şi umple hambarele, pătulele şi jitniţele cu
roade. Dar cu toate acestea chipul bogatului zugrăvit în Evanghelia
de astăzi ne este cunoscut, fiindcă îl întâlnim adesea. O mulţime de
oameni zic şi astăzi sufletului lor: "Suflete ai multe bunătăţi
strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te
veseleşte”.
Iată că aceştia au ca dumnezeu al lor pântecele şi banii, iar
în loc de Evanghelie, au mâncarea şi băutura. Paradisul lor este
lumea aceasta cu miile lor de distracţii, amăgeli şi pofte deşarte.
Oameni vrednici de plâns, care au uitat de suflet şi sunt gata de
pieire. O, lăcomie fără de margini. Nu simţiţi voi nesăţioşilor că
înăuntrul vostru se zbate o fiinţă mult mai de preţ pe care tot
aurul din lume şi nici o bogăţie n-o poate mulţumi? Nu simţiţi voi
cum se zbate un suflet flămând şi însetat? Nu vedeţi că el caută
altă hrană şi suspină după alte bucurii? Iată deci că nu trebuie să
lăsăm la o parte sufletul acesta scump care a fost răscumpărat cu
preţul cel mare al sângelui vărsat pe cruce de Fiul lui Dumnezeu. De
preţul cel mare al sufletului vorbeşte Domnul Iisus Hristos, cel
întrupat şi chinuit pe cruce, vorbeşte mulţimea sfinţilor şi a
îngerilor din cer care se roagă pentru sufletele noastre. De preţul
acesta mare al sufletului nostru vorbeşte şi diavolul, căci prin
atâtea osteneli şi ispite vrea să-l câştige, să-l aibă şi să-l ducă
cu el.
Numai noi, purtătorii lui nu vrem să-i recunoaştem nici un
preţ. Preţuim mai mult ca orice, ambalajul acesta de trup, cadavrul
acesta trecător, temniţa aceasta murdară care se va strica curând.
Cunosc oamenii numele tuturor actorilor şi campionilor,
cunosc toate filmele şi localurile de petrecere, ştiu toate
parfumurile şi umblă după toate plăcerile, schimbându-se în fel de
fel de haine, înşelând şi lăsându-se înşelaţi. Se foiesc ca păunii
în saloane de zi şi noapte, căci aceasta este suprema lor fericire
în viaţă. Îşi găsesc plăcerea uitând de suflet pentru că nu-i cunosc
valoarea. Aşa s-au perindat în istoria omenirii mulţi cuceritori
care au pierit cu toată fala şi lăcomia lor.
Astfel se spune de Alexandru Macedon care pornise să
cucerească lumea, că ar fi ajuns şi în Persia. Acolo a poruncit să
aducă pe mai marii ţării la el, pe filozofii şi învăţaţii locului.
Adunându-i înaintea lui le zise: "Cereţi de la mine orice şi vă voi
da”.
- Să ne dai împărate, ziseră filozofii, viaţă fără de moarte
aici pe pământ. Împăratul le răspunse:
- Aţi cerut o nebunie, căci cine dintre oamenii pământului va
scăpa de moarte? Vă credeam nişte oameni învăţaţi, dar văd că
sunteţi nişte nebuni, nu ştiţi ce cereţi!
- Apoi dacă nimeni nu poate scăpa de moarte îţi facem o
întrebare împărate: Oare vei muri şi tu vreodată?
- Aceasta este lucrul cel mai sigur, răspunse împăratul.
- Atunci dacă este aşa de sigur că vei muri, de ce te porţi
şi trăieşti tu ca şi când n-ai muri niciodată? De ce nu-ţi mai ajung
împărăţiile, comorile, averile şi bunătăţile pământului?
Împăratul înţelese înţelepciunea filozofilor care s-a arătat
ca mare dar şi adevăr pentru el şi a plecat îngândurat.
Iată de ce zice Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi că
este o mare nebunie să nu ne gândim la moarte, să strângem mereu
aici pe pământ, fără să ne îmbogăţim sufletul pentru Împărăţia
cerului.
Dacă bogatul căruia i-a rodit ţarina ar fi socotit în cugetul
său ca tot ce-i prisosea să treacă în hambarele săracilor, el ar fi
dovedit că are milă de oameni şi conştiinţă faţă de Dumnezeu, iar
aceasta i-ar fi adus în miez de noapte pace în suflet şi nu
tulburare şi neodihnă. Atunci sfinţii îngeri şi celor săraci şi
flămânzi ar fi venit să străjuiască împrejurul patului său
veghindu-i somnul, iar el ar fi dormit ca-n paradis.
Ce mare binefacere este averea, dacă se fac binefaceri cu ea
pe pământ şi ce blestem cumplit sunt avuţiile unui om fără suflet,
fără inimă şi fără Dumnezeu. De aceea zice Domnul Hristos mai
departe: "Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se
îmbogăţeşte în Dumnezeu”.
Veniţi acum toţi bogaţii pământului şi ascultaţi ce trebuie
să faceţi ca să vă îmbogăţiţi în Dumnezeu, căci vedem cum astăzi cea
mai mare parte a lumii este bogată mai mult în păcate. Totuşi
fiecare are posibilitatea să-şi facă comoară în cer, unde furii nu o
fură, moliile nu o strică şi nici rugina nu o roade. Nu vei putea să
faci singur o biserică, dar poţi să contribui cu câţiva bănuţi la
ridicarea ei, sau la repararea alteia. Nu vei putea să faci un
spital sau un azil, dar poţi să te duci la căpătâiul unui bolnav şi
un ceas, două să-l îngrijeşti şi să-l încurajezi.
Cât de sărac ar fi omul, tot găseşte unul mai sărac decât el.
Căutaţi văduve fără pensie şi copii orfani. Căutaţi pe cei lipsiţi
ce nu au căldură, încălţăminte şi îmbrăcăminte, mâncare şi cele de
trebuinţă. Căutaţi case unde sunt orbi, şchiopi şi neputincioşi care
n-au nici un ajutor, dar căutaţi mai ales pe cei rătăciţi pe
cărările pierzării şi aduceţi-i la cunoştinţa de Dumnezeu, căci
aceştia sunt mai de plâns decât toţi ceilalţi.
Aşa după cum sufletul este mai de preţ decât trupul, tot aşa
şi faptele sufleteşti sunt mai de preţ decât cele trupeşti. Cine a
reuşit să aducă suflete la lumina Evangheliei lui Hristos şi să le
întoarcă de pe drumurile pierzării, mare comoară şi-a făcut în cer,
bijuterii din cel mai curat aur, comoară de briliante, pentru că aşa
cum am spus, lumea e înşelată de diavolul, foarte mult îmbogăţită în
păcate, orbită şi nebună după păcatele cele trupeşti, dar săracă şi
lipsită de Dumnezeu.
Dacă omul s-ar gândi mai mult la suflet şi-ar pregăti în cer
un loc fericit din fapte bune. Dar pentru suflet el nu vrea să facă
nimic. Mare orbire!
Îşi cumpără mobile şi fel de fel de lucruri scumpe. Cât bine
nu s-ar fi putut face pentru suflet cu toţi aceşti bani. Nu mai
vorbim de cei care-şi clădesc cavouri scumpe prin cimitire de zeci
de mii de lei, ca să bage acolo cu cinste trupul acesta putred care
a ştiut numai să mănânce şi să bea, să se distreze şi să înjure, să
fumeze şi să hulească pe Dumnezeu trăind în păcate şi în desfrânare.
Iar bietul suflet sărac şi lipsit va plânge în temniţele iadului de
unde nu va mai ieşi niciodată.
Să nu trecem cu vederea îndemnul Sfintei Evanghelii de astăzi
şi să ne apucăm serios de faptele cele bune şi mai ales de
milostenia sufletească. Să avem milă de sufletele rătăcite şi de
cele ce sunt în suferinţe de tot felul, căci mila biruieşte
judecata, iar Dumnezeu nu ne va lăsa nici pe noi dacă vom avea milă
de aproapele nostru.
Pe la anul 1802 trăia într-un sat din Italia un om cu multe
obiceiuri urâte. Era stăpânit mai ales de păcatul desfrânării, însă
avea şi obiceiul acesta frumos să facă multe fapte de milostenie.
Făcea rugăciuni şi sărindare, se spovedea, dar fiind copleşit de
această patimă urâtă, cădea iar în acest păcat.
Atunci dintr-o dată s-a îmbolnăvit aşa de greu,
căci n-a durat mult şi a murit.
După trei zile, ca de obicei, îl scoaseră preoţii care
însoţiţi de mult popor mult îl duceau la groapă. Pe la jumătatea
drumului spre cimitir, mortul a înviat. S-a ridicat şi sta privind
galben şi sfârşit spre mulţimea care fugea de frica lui. El însă cu
o voce stinsă a început să-i cheme să stea fără frică că are să le
spună ceva:
- Ştiţi cu toţii viaţa mea cea stricată ştiţi şi aţi auzit de
păcatele mele; să ştiţi că pentru acele păcate ale mele eram osândit
să ard în chinurile iadului, într-o mare nesfârşită de foc, dar mila
lui Dumnezeu mi-a dat răgaz, m-a înviat ca să vă spun şi vouă, să mă
spovedesc iarăşi şi să fac pocăinţă aici pe pământ pentru păcatele
mele. Această milă am căpătat-o pentru puţinele mele fapte de
milostenie pe care le-am făcut eu pe pământ, pentru sărindarele şi
rugăciunile preoţilor.
S-au întors cu toţii din drum spre casele lor şi multă lume
atunci şi-a schimbat viaţa, lăsându-se de păcate şi apropiindu-se de
Dumnezeu. Iar el a devenit un om nou. Făcea mare pocăinţă şi
povestea la toţi cu lacrimi în ochi ce a văzut el acolo. Nu mai
mânca zile întregi, făcea rugăciuni, umbla desculţ prin spini şi
bălării, trăia numai cu pâine şi apă, iar tot ce mai câştiga da pe
la săraci.
Când cineva îi zicea să nu se mai chinuiască aşa de rău, el
răspundea:
- Am văzut iadul, am văzut cu ochii mei şi am simţit focul
iadului. Dacă aţi fi văzut şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice
nimic şi aţi face la fel ca mine.
Să ne ferim de păcate, fraţi creştini, că pe noi nu mai
înviază Dumnezeu ca să facem pocăinţă aici pe pământ. Vai de
sufletul pe care-l va prinde moartea nepregătit. Sfânta Evanghelie
de astăzi vrea să ne ferească, să ne trezească, să ne smulgă din
somnul morţii, din ghearele demonului şi ale iadului, din somnul
păcatelor şi al înşelăciunilor pământeşti. De aceea ne aminteşte că
moartea vine pe neaşteptate şi că toate speranţele legate de pământ
se vor stinge neputincioase.
Să căutăm acum să ne îmbogăţim sufletul, să-l hrănim şi să-l
creştem cât mai frumos pentru Împărăţia lui Dumnezeu, ca la plecarea
de aici, când va fi chemarea glasului lui Dumnezeu, să meargă
sufletul nostru curat, sfânt, ispăşit, plin de milă şi lumină şi să
fie aşezat de Părintele Luminilor între cei aleşi şi sfinţi ai Săi.
Rugăciune
Părinte ceresc, Tatăl îndurărilor,
revarsă peste noi Harul tău, ca să cunoaştem că în lumea aceasta nu
suntem decât nişte călători. Fă-ne să înţelegem Doamne, că în curând
sau mai târziu, va trebui să ne întoarcem la Tine cu roadele ce am
strâns pe pământ, iar atunci ne vei plăti la fiecare după munca şi
osteneala făcută.
Ajută-ne acum să facem numai bine, să stăm treji pe calea
luminii Tale, ca să fim şi noi ai Tăi, în vecii vecilor.
Amin.
Părintele Visarion Iugulescu |