<< INAPOI LA PRIMA PAGINA

Rolul femeii în biserică şi societate

 

 

Dumnezeu a făcut pe om androgin, adică bărbat şi femeie. Dar înţelepciunea fără margini a Lui, Care pe toate le-a făcut mai presus de înţelepciunea omenească, n-a înzestrat pe femeie cu însuşirile bărbatului, nici pe bărbat cu însuşirile femeii.

Numai împreună pot să formeze omul.

Pentru că a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Facerea 2, 18). Aşa a făcut Dumnezeu femeia şi a adus-o la Adam. Iar Adam a zis: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea" (Facerea 2, 23). Aici e egală femeia cu bărbatul. Că-i os şi carne de bărbat, din coasta lui; adică după fire, nu după dregătorie.

Dumnezeu a pedepsit-o pe Eva imediat după cădere, căci ea a întins mai întâi mâna către pomul aşezat în mijlocul raiului. „Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?»" (Facerea 3, 13). Ea însă a dat vina pe şarpe. Atunci Dumnezeu i-a dat primul canon: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii". Apoi a doua pedeapsă: „atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (Facerea 3, 16).

De aceea, cât ar fi femeia de învăţată, trebuie să fie supusă bărbatului, pentru că bărbatul e capul femeii, iar Hristos cap al bărbatului (I Corinteni 11, 3). Aceasta este ordinea în ierarhia familiei. Pe femeie însă a lăsat-o Dumnezeu ajutătoare bărbatului, de aceea spune Sf. Ioan Gură de Aur că „femeia este liman bărbatului". Bărbatul, săracu', vine acasă amărât; cele mai mari greutăţi: în societate, în conducere, în războaie, mare răspundere în întreprinderi; vine obosit şi femeia trebuie să-i fie liman.

Să ştie să-l întâmpine totdeauna cu un cuvânt bun, cu blândeţe; să-i pregătească mâncarea, să-i facă haine, să-l pornească spre tot lucrul bun, să-l primească atunci când vine de undeva. întotdeauna ea trebuie să fie aceea care trebuie să-l odihnească pe bărbat.

Dar cea mai mare misiune pe care o are femeia în familie nu e aceasta. Nici să-i facă îmbrăcăminte bărbatului, nici să-i ţese, nici să-i coasă, nici să-i facă mâncare. Cea mai mare misiune a femeii în familie - rostul ei - e să fie mamă de copii! Să ferească Dumnezeu pe femeia aceea care vrea să înlăture durerea naşterii (de dureri veşnice vei da), pentru că primul canon acesta a fost: „în dureri vei naşte fii". Zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dacă fugi de durerea naşterii, de durere veşnică vei da, cea din iad". Dumnezeu a pus împreună, cu măsură, dulceaţa unirii trupeşti cu durerea naşterii. Iar dacă fugi de durere spre plăcere, vei da de durere veşnică, pentru că nu vrei durerea pe care a rânduit-o Dumnezeu.

Vrei să trăieşti în plăcere şi să omori copiii? Ferească Dumnezeu, mai bine nu te năşteai decât să omori copiii, pentru că e păcat împotriva Duhului Sfânt. Unde poate găsi copilul sălaş mai bun ca în pântecele maicii lui? Iar tu să-l scoţi şi să-l dai la câini? Unde se mai întâmplă una ca asta? Care lupoaică - spune Sfântul Efrem Sirul - care leoaică, care ursoaică şi-ar omorî fiul său? Iar tu îl omori?! Tu, fiinţă raţională, cuvântătoare, te faci mai rea decât lupii, decât leii, decât urşii? Vino şi vezi o scroafa sălbatică cu purcei. Când stăteam în pădure am întâlnit una cu vreo douăzeci de pui în munte, la Poiana Crainicului.

Eu eram singur. Avea purceluşi mici, abia puteau merge. In gură lua lemne şi-i mâna, iar ei ţipau. Şi am dat faţă în faţă cu ea. Să ferească Dumnezeu! Eram cu cutia cu Preacuratele Taine la mine; m-am întors şi m-am agăţat de-un brad. S-a repezit ca fulgerul la mine! Dacă te-ai atins de unul din pui, gata, te-a făcut praf! Poate să te omoare tot atunci; chiar şi vânătorii se tem. Aşa îşi apără purcelul scroafa sălbatică. Aşa-s legile firii; aşa-i este dat de Dumnezeu firii mamei să fie. Dar omul raţional să fie oare mai rău decât toate fiarele sălbatice? De ce să-şi omoare copilul? Vai şi amar de acele mame! Dar prin ce se va mântui femeia? Ne spune Sfântul Apostol Pavel, vasul alegerii: „Ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie." (I Timotei 2, 15). Iar dumnezeiescul Gură de Aur, care merge în urmă la tâlcuirea Sf. Apostol Pavel, zice: „Femeia, când a murit născând, moare pe altarul jertfei; e martiră!" Tocmai de aceea Biserica o pregăteşte pe femeia însărcinată pentru moarte.

Poate să fie oprită 30 de ani de la împărtăşire; dacă-i gravidă, gata: n-ai voie s-o opreşti. La cele tinere mai cu seamă durerea naşterii e ca din iad. Aşa spune la Psaltire: „Cutremur i-a cuprins pe ei acolo; dureri ca ale celei ce naşte" (Ps. 47, 6). De aceea Părinţii rânduiesc, luminaţi de Duhul Sfânt, ca femeia însărcinată să nu fie oprită de la Sfânta împărtăşanie, pentru că la naştere se poate întâmpla să moară. Dar dacă moare la naştere, şi-şi pune viaţa pentru copil, e martiră. Şi în durerile acelea iartă Dumnezeu toate păcatele! E ca o muceniţă, întocmai cu o martiră! A venit deunăzi la mine o femeie: că i-a zis doctorul că nu poate face copii şi să-i dau voie să facă avort. Fugi de-aici, femeie! Ai venit să mă înveţi tu pe mine? Să înveţi pe popa carte? Să mori de-o mie de ori mai bine şi să te faci martiră, numai să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti! Să-ţi dau eu voie să faci crimă? Dacă moare femeia născând, moare la datoria ei cea mai sfântă: mamă de copii.

De aceea femeia trebuie să nască copii; dar nu numai atât, ci trebuie să-i crească în frica şi certarea Domnului. Iar la această osteneală trebuie să ia parte şi bărbatul, nu numai femeia.

Amândoi au făcut copiii. Dacă nu-i cresc în frica şi certarea Domnului, vai şi-amar câte greutăţi vor avea în viaţă. Se fac fiare, nu copii.

Ce să spunem despre rolul femeii în Biserică? Am auzit că protestanţii au ajuns să hirotonească femeia preot. De la zidirea lumii a întemeiat Dumnezeu preoţia; au fost Moise şi Aaron, fiii lui Levi, preoţii Legii vechi; apoi slujitorii Legii noi: Apostolii, episcopii şi preoţii. Niciodată nu a dat poruncă Dumnezeu să se hirotonească femei. încă de la începuturile Bisericii creştine au fost însă hirotesite diaconiţe. Ce-i hirotonia? Hirotonia se face în altar, iar hirotesia în afară de altar. La hirotesie e o singură rugăciune arhierească, care se rosteşte pentru slujitorii inferiori ai Bisericii, pentru ierarhia inferioară: portarii, citeţii, cântăreţii, ipodiaconii... Toţi aceştia erau hirotesiţi întocmai ca şi diaconiţele.

Hirotesia este deci o mică sfinţire care se dă slujitorilor inferiori. Hirotonia este pentru slujitorii superiori: diaconi, preoţi, episcopi.

Diaconiţele au încetat să mai existe încă din secolul al IV-lea în Biserica Răsăriteană, iar în Biserica Apuseană din secolul al XI-lea.

Să nu credeţi însă că diaconiţa citea ectenii ca diaconul, sau citea Evanghelia, sau se săruta cu preotul la Sfânta Masă, sau se împărtăşea împreună cu preotul, aşa cum fac clericii. Nicidecum. Diaconiţele aveau şapte misiuni în Biserică, dar nici una nu avea hirotonie, după cum hotărăşte canonul 9 de la al VI-lea Sinod ecumenic.

Care erau aceste şapte slujiri? Prima misiune a diaconiţei era aceea de a şti câte femei văduve sunt, care este starea lor materială, cu ce pot fi ajutate de Biserică.

A doua misiune era să ştie câte fecioare are Biserica. Mai ales în timpul marilor persecuţii, când nu erau mănăstiri ca azi cu crucea în vârf, era greu de ţinut numărul lor. Dar cine erau fecioarele Bisericii? Erau fetele care se hotărau în casa părintească să păzească fecioria. Părinţii, creştini fiind, le dădeau voie. Atunci îşi făceau o chiliuţă în care puneau icoane; şi acolo petreceau în post şi rugăciune. Aşa a fost Sfânta Varvara. Până în secolul VI fecioarele nu puteau fi călugărite de preot, ci numai de episcop. Episcopul sfinţea pe cele care şi-au afierosit viaţa lui Hristos. Mergea în casele lor la tundere, le punea coroniţa în faţa părinţilor, nu în faţa altarului.

A treia misiune era catehizarea şi botezul femeilor. Le învăţau Simbolul de credinţă şi legea creştină pe cele ce urmau să se boteze; le ajutau la dezbrăcare şi îmbrăcare, le ungeau cu Sfântul Mir la Taina Botezului.

A patra misiune era strângerea de milostenii de la Biserică pentru săraci şi necăjiţi, pentru cei aflaţi în nevoi. Diaconiţele trebuiau să ştie care erau cei mai necăjiţi oameni din cetate; să ştie cui să împartă milostenia de la Biserică; să arate episcopului cine şi cu ce ar mai trebui ajutat.

A cincea misiune era curăţenia şi buna rânduială în Sfântul Altar. Aduceau din vreme tămâie, smirnă, ulei şi lumânări de ceară.

Intrau însă în Sfântul Altar în afara slujbelor, fără să se atingă de Sfânta Masă, de Sfântul Jertfelnic.

A şasea misiune era aceea de a sluji la mesele pe care Biserica le dădea în duminici şi sărbători. Tot atunci se adunau femeile undeva deoparte, iar diaconiţele le învăţau cuvintele Evangheliei. A şaptea misiune pe care o aveau diaconiţele era de a păstra mare ordine şi rânduială în biserică: bărbaţii în dreapta, femeile în stânga, la mijloc o cărare; bătrânii în frunte, cei tineri mai în spate.

Iată, acestea erau slujirile diaconiţelor; iar nu să poarte stihar sau să zică ectenii. În istoria creştinismului, a Sfintei Evanghelii, nu găsim vreodată pe Apostoli hirotonind vreo femeie.

Au fost într-adevăr femei „întocmai cu Apostolii" - femeile mironosiţe: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, Maria lui Iacov cel mic, Ioana lui Huza, Salomeea, Iunia, Iulia, Marta şi Maria, împreună cu toate celelalte. Erau întocmai cu Apostolii, au urmat pe Mântuitorul pretutindeni până la înviere, s-au învrednicit a fi primele care au văzut pe Domnul înviat. Şi totuşi, cât erau de mari, n-au îndrăznit Apostolii să le hirotonească! Biserica le cinsteşte ca pe nişte Apostoli, dar nu ca preotese.

A zis Apostolul: „Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile voastre să tacă în biserică" (I Corinteni 14, 34). Iar în societate, măcar că uneori face serviciu întocmai cu bărbatul, poate sluji ca în biserică. Dar cum? Să zicem că în ţara asta, acum, s-ar face întuneric beznă. Nici soare, nici stele, nici măcar cât de puţină lumină. Toţi în întuneric. Dar în timpul ăsta o mână binefăcătoare pune într-un sfeşnic o lumânare. Sigur, toţi s-ar bucura c-a apărut o rază de lumină. Cei care stau mai aproape de lumânare primesc mai multă lumină, cei de mai departe mai puţină, dar fiecare vede o zare de lumină şi e o bucurie pentru toţi. Dar lumânarea asta, care stă în slujba tuturor, vorbeşte oare? Nu vorbeşte. Tace! Face două lucruri în folosul tuturor: se jertfeşte şi luminează; dăruieşte lumină tuturor şi se jertfeşte, încetul cu încetul, până ajunge la sfeşnic.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Tace luminând, se jertfeşte tăcând!". Acesta este rolul femeii în societate. La locul ei de muncă, unde a rânduit-o Dumnezeu, dacă-i curată, dacă-i credincioasă, dacă-i corectă, dacă-i harnică, dacă-i pricepută la toate problemele, ea nu trebuie să predice. Viaţa ei predică! Mustră şi ceartă pe cei de lângă tine prin puterea lucrării, nu prin multa vorbire.

În felul acesta femeia e o lumină în sfeşnic pentru societate, pentru toţi cei care o văd, o aud şi o înţeleg.

                                                                                               Parintele Cleopa Ilie

<< INAPOI LA PRIMA PAGINA