CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI

Rodul păcatului

30 septembrie 2009

 

Era odată o femeie care obişnuia să descurajeze pe tineri zicându-le să nu mai meargă la biserică să cânte, că acolo trebuie să cânte numai babele. Această femeie întorsese multe suflete din calea aceasta bună. Venind însă timpul să se căsătorească şi să aibă copii, a născut nouă copii muţi şi tare se întrista şi plângea că nici unul măcar nu-i spunea “MAMĂ”.

Copii s-au făcu mari şi de la nici unul nu a putut auzi cuvântul mamă şi tată. Ea însă uitase păcatul făcut în tinereţe şi nemărturisit şi se întreba mereu de ce-o fi pedepsit-o Dumnezeu aşa de rău cu toţi copii muţi?

Într-o noapte a avut un vis; un tânăr frumos îmbrăcat i-a spus: “Să ştii, femeie, că tu nouă suflete ai întors cu vorbele tale rele din calea bisericii unde mergeau să slăvească pe Dumnezeu. Le-ai întors la calea cea rea a demonilor şi s-au pierdut. Pocăieşte-te de păcatul acesta şi mai spune şi altora ca să nu-ţi pierzi şi fericirea raiului. 

                                                               (Părintele Visarion Iugulescu - Pilda talanţilor)

Atitudine

29 septembrie 2009

 

Duminică am fost la un botez. Şi, după cu ştiţi, orice botez se compune din două părţi. Prima parte este slujba botezului, care are loc la biserică. Este botezul propriu-zis, la care nu iau parte prea mulţi invitaţi. Probabil din cauză că lipsesc tobele. În biserică nu se pun şi tobe, la slujbă, când se botează copilul, şi, din această cauză, pentru unii, ceremonia botezului e prea sobră şi neadaptată vremurilor.

Partea a doua a botezului este „veselia” care urmează acasă, cu masa festivă de rigoare, după care se scaldă copilul. Aici vin foarte mulţi invitaţi, fiindcă aici se pun şi tobe, manele şi alte cântări de petrecere. Aici poţi să discuţi despre fotbal, politică, păcatele clerului şi alte lucruri necuviincioase. Aşa cred unii, care n-au de-a face cu biserica. Să te ferească Dumnezeu să încerci o conversaţie duhovnicească aici! Atât îţi trebuie. Sar cu toţii pe tine şi încep să-ţi spună de păcatele clerului. Daca îi întrebi: „Aţi văzut dumneavoastră că a făcut cutare sau cutare, aşa?”. „Nu! Dar aşa a dat la televizor”. Aşa au fost intoxicaţi de vrăjmaşii lui Hristos şi ai creştinilor. Dacă îi întrebi: „Dar aţi văzut vreodată la televizor, în afară de emisiunile speciale, să se facă reclamă vreunui părinte duhovnicesc, cu viaţă sfântă, prin care Dumnezeu face minuni, vindecări?”, răspunsul va fi „Nu”. Cred că aţi întâlnit şi dumneavoastră asemenea situaţii.

La scăldatul copilului participă, de regulă, doar femeile; bărbaţii se luptă cu fripturile, cu tăriile şi cu tot ce a putut gazda să ofere invitaţilor. (Zic "invitaţi", fiindcă mă feresc să spun creştini). Mulţi dintre invitaţi, nici măcar nu au curiozitatea să-l vadă pe cel nou botezat.

Botezul la care am fost eu, a fost fără tobe, cel puţin până ce am plecat eu spre casă. Marea majoritate a invitaţilor erau creştini practicanţi, dar printre aceştia am aflat şi o rudă a gazdei, un bărbat la cca. 55 de ani, certat cu biserica. Prin gălăgia şi propaganda pe care o făcea păcatului, îi domina pe cei din jur. La un moment dat a început să le spună tinerilor creştini din jurul lui, glume proste, folosind vorbe porcoase. Vădit jenat, unul dintre tineri i-a zis acestuia:

- Nu vă supăraţi că vă întreb, tatăl dumneavoastră, când eraţi tânăr ca noi, tot aşa vorbea în casă cu dumneavoastră?, căci noi n-am auzit aşa ceva la noi acasă.

- Nu, a răspuns gălăgiosul şi, jenat de replica tânărului, în scurt timp a plecat acasă.

Iată cine pe cine educă.

 

„Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt afară (de Biserică), preţuind vremea”. (Ioan 4,5)

 

„Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti”. (Ioan 3,16)

“...ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi”.(Corinteni 10,31)

 

Mai sunt oameni buni

28 septembrie 2009

 

Se spune că odată Bunul Dumnezeu împreună cu Sfântul Petru mergeau pe pământ, ca să vadă cum o mai duc oamenii. Izbit de mulţimea răutăţilor întâlnite în lume, Sfântul Petru zise către Domnul Atotţiitorul:

- Doamne, pentru ce mai ţii lumea aceasta cu atâtea ticăloşii şi nu o prefaci deodată în praf şi pulbere?!

- Cum să o pierd Petre, zise Dumnezeu. Mai sunt atâţia oameni buni şi atâţia copilaşi nevinovaţi pe pământ. Cu ce sunt ei vinovaţi ca să piară?

- Păi, pierde-i numai pe cei răi Doamne, căci s-au înmulţit şi fac atâtea rele.

Deodată, Sfântul Petru, călcând într-un muşuroi de furnici, începu să dea cu mâinile de sus în jos, omorând furnicile care-l înţepau.

- Ce faci Petre, zise Domnul?

- Omor furnicile, Doamne, căci mă ciupesc.

- Mare păcat faci cu ele, Petre! De ce nu le omori numai pe cele care te înţeapă? Celelalte vezi bine că sunt nevinovate!

Şi Sfântul Petru a înţeles atunci taina oamenilor, care nu e departe de cea a furnicilor. Iată de ce nu pierde Dumnezeu lumea: pentru că mai sunt oameni buni!  

 

Pescuirea minunată

27 septembrie 2009

 

Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca, V, 11)

         Fraţi creştini,

 

În cuvintele Evangheliei simţim dumnezeirea, ceea ce nu simţim în nici unul din cuvintele omeneşti. Parcă vedem pe Dumnezeu vorbind, ori de câte ori citim cu atenţie o pagină de Evanghelie. Parcă suntem înălţaţi pe alt tărâm, parcă plutim...  continuare

 

Viaţa unui bătrân înduhovnicit

26 septembrie 2009

 

Un creştin a întrebat odată pe un călugăr bătrân:

- Ce să fac părinte că nu pot suporta lungă vreme ispitele care au năvălit asupra trupului meu.

 Bătrânul răspunse:

 - Astfel de ispitiri nu am avut, prin urmare nu te pot sfătui.

 Dezolat, tânărul nostru plecă la un alt bătrân, căruia îi povesti răspunsul dat de călugărul bătrân. Acesta îi răspunse:

 - Adevărat ţi-a grăit, dar întoarce-te la dânsul şi întreabă-l cum de nu a fost el ispitit.

 Tânărul urmă sfatul, se reîntoarse şi-i zise:

 - Iartă-mă părinte că îndrăznesc a te întreba, de ce în viaţa Sfinţiei Tale nu ai fost ispitit?

 Bătrânul îi răspunse cu smerenie, spre a-l folosi:

- De când mă ştiu niciodată nu m-am săturat de pâine, apă şi somn; acest fapt m-a apărat de acele ispite pe care le aminteşti că dau năvală asupra sufletului şi trupului tău.

 

Ce diferenţă! Ce să mai zicem noi cei de astăzi, care nu ne mai săturăm de carne, de dulciuri şi alcool, de televizorul şi internetul care fac reclamă atâtor produse îmbietoare şi imagini ispititoare, de lux, de confort şi de toate plăcerile vieţii! Cum o să scăpăm de ispite?!

 

Avva Antonie şi ucenicii

25 septembrie 2009

 

A fost întrebat avva Antonie de ucenici:

- Avva, care este cea mai mare dintre virtuţi prin care îl învingem pe diavol?

Avva Antonie le-a spus:

- Voi ce credeţi, care ar fi acea virtute?

Ucenicii au spus:

- Să fie oare postul unit cu privegherea care îl fac pe monah pregătit de lupta cu ispitele…?

Alţii au spus:

- Să fie sărăcia şi lepădarea de bunuri, căci prin acestea scăpăm de lăcomie şi trufie…?

Alţii au spus:

- Virtutea milosteniei este cea mai mare, deoarece şi Domnul Iisus Hristos a spus: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.

Avva Antonie le-a spus:

- Toate acestea sunt de folos sufletului şi-i ajută în lupta cu ispitele diavolului, dar au fost mulţi monahi care deoarece nu au avut dreapta socotinţă, au căzut în mari păcate.

Aşadar cea mai importantă este dreapta socotinţă şi discernământul. Acestea îl fac pe omul credincios să meargă pe o cale de mijloc, care este calea mântuirii.

 

Despre păcate

24 septembrie 2009

 

Un creştin a venit la avva Teofil şi i-a spus:

- Avva, mă tem foarte tare de pedeapsa lui Dumnezeu, deoarece mă văd plin de tot felul de păcate.

Atunci avva Teofil i-a spus:

- Ia o piatră şi o aruncă în mare.

Creştinul a luat piatra şi a aruncat-o.

- Unde este piatra? O mai vezi? zise avva Teofil.

Creştinul a spus:

- Nu.

Avva Teofil i-a răspuns:

- Piatra reprezintă păcatele omului, marea reprezintă dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu faţă de noi. În momentul în care omul face pocăinţă faţă de păcatele sale, Dumnezeu îl iartă şi-i acoperă păcatele precum marea a acoperit piatra aruncată de tine.

Creştinul adevărat trebuie să trăiască în pocăinţă. Pocăinţa deschide porţile iubirii lui Dumnezeu.

 

Marea iubirii lui Dumnezeu e atât de încăpătoare încât şi o piatră de moară dacă am arunca în ea şi pe aceasta o poate acoperi. Totul este să aruncăm pietrele păcatelor spre uşurarea sufletelor noastre.

 

Hoţia

23 septembrie 2009

 

Din vremea păgânilor ne-a rămas următoarea fabulă instructivă: o barză, privind din cuibul ei, a văzut un altar păgân cu carne pentru jertfă. Şi-a luat avânt şi a furat o bucată de carne, pe care a dus-o puişorilor săi din cuib. Lacomă, a coborât a doua oară să mai fure o bucată. Însă, pe când zbura deasupra altarului, a văzut că cuibul este în flăcări. Când a dus prima bucată de carne nu a observat că avea lipită un cărbune aprins. Astfel, i-au murit puii.

Tot aşa se întâmplă şi cu cel care ţine pe nedrept un lucru care nu-i aparţine; lucrurile lui se vor pierde mai devreme sau mai târziu.

                                                                                 (Grigorie COMŞA, O mie de pilde)

 

Un suflet fără... cocoaşă

22 septembrie 2009

 

Moise Mendelsson, bunicul cunoscutului compozitor german, a fost un bărbat pe departe de a fi chipeş. Dimpotrivă, pe lângă faptul că era mic de statură avea o cocoaşă grotescă.

Într-o zi l-a vizitat pe un comerciant din Hamburg, care avea o fată foarte drăguţă. Moise se îndrăgosti disperat de fată, care îl privea cu vădită repulsie pentru înfăţişarea sa.

Când a vizitat casa negustorului, înainte de plecare, Moise şi-a luat inima în dinţi, s-a dus la etaj unde era camera fetei pentru a schimba ultimele cuvinte cu ea. Era de o frumuseţe cerească, iar el se zbătea în chinurile iadului atunci când fata refuza să se uite măcar la el. După câteva încercări de a lega o conversaţie, Moise a întrebat-o timid:

- Ştiţi de ce căsătoriile se fac în cer?

- Da, a spus fata, în timp ce se uită mereu în pământ. Dar, dumneavoastră ştiţi de ce?

- Da, ştiu, a spus el. Vedeţi, în cer, la naşterea fiecărui băiat, Domnul îl anunţă care va fi fata cu care se va căsători. Când m-am născut eu, mi s-a arătat viitoarea mea mireasă. Domnul mi-a zis: „Mireasa ta va fi cocoşată!”. Atunci am  spus  Domnului: ”Doamne, o  femeie cocoşată ar fi o tragedie. Dă-mi mie cocoaşa şi las-o pe ea să fie frumoasă."

Fascinată de cuvintele lui, de înţelepciunea şi bunătatea lui, înţelegând că şi ea s-ar fi putut naşte cu cocoaşă, fata şi-a ridicat ochii din podea, acordând mâna sa mai târziu omului căruia i-a fost o soţie credincioasă.

 

Nu mă pot abţine...

21 septembrie 2009

 

Era odată un servitor foarte mânios şi supărăcios. Vorbele grele şi înjurăturile îi ieşeau din gură ca veninul unui şarpe. Stăpânul său a încercat deseori să-l îndrepte zicându-i să nu mai înjure, din respect pentru Dumnezeu. Servitorul însă răspunse: "Oamenii şi animalele îmi cauzează atâta supărare, încât nu mă pot abţine!"

Într-o dimineaţă, ca să-l încerce, stăpânul i-a promis că-i va da o sumă mare de bani, dacă reuşeşte să nu înjure deloc până seara. Servitorul fu încântat de propunerea stăpânului său şi o acceptă cu bucurie. Din acel moment era foarte atent la orice vorbă care îi ieşea din gură. Ceilalţi servitori căutau să-l aţâţe, să-l provoace, însă eforturile lor s-au dovedit a fi zadarnice. Servitorul, aşadar, a avut o comportare cuviincioasă în ziua respectivă.

Seara, stăpânul îi dete suma de bani şi-i zise: "Te-ai putut reţine să nu înjuri, pentru o sumă de bani, dar din respect şi iubire pentru Dumnezeu, de ce nu eşti în stare să faci lucrul acesta?”

Servitorul înţelese şi se îndreptă din momentul acela, regretând purtarea lui de mai înainte.

 

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

20 septembrie 2009

 

Zis-a Domnul:  Oricine  voieşte  să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie! (Marcu VIII, 34)

 

Fraţi creştini,

 

Domnul nostru Iisus Hristos este Învăţătorul universal, la şcoala Lui sunt chemate deopotrivă toate neamurile pământului, toate clasele sociale şi toate generaţiile ca să primească în suflet învăţătura Lui şi, mai ales, să-L urmeze. Toţi sunt chemaţi, dar nici unul nu este constrâns în nici o formă ca să primească învăţătura împotriva voinţei sale sau să facă din ordinul cuiva vreo faptă creştinească. Aceasta, pentru că în creştinism accentul principal se pune pe libertatea de voinţă şi pe libertatea de conştiinţă...  continuare

 

Puterea rugăciunii

19 septembrie 2009

 

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:

- Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare Tatăl nostru şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.

Ceilalţi doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă. În sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a întors. În timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând Amin!, întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:

- Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune:

MÂNTUIREA ŞI RUGĂCIUNEA NU STAU ÎN VORBE.

 

Încercaţi...

18 septembrie 2009

 

Unui credincios i s-a arătat diavolul, într-o noapte, în chip de înger luminat şi i-a zis:

- Eu sunt Arhanghelul Gavriil şi sunt trimis la tine să îţi aduc cuvânt de laudă pentru viaţa ta cea curată şi ferită de orice păcat...

Dar credinciosul simţind ispita, răspunse:

- Sfinte Arhanghele, ia seama că ai greşit adresa! Vei fi fost trimis poate la un altul, căci eu sunt un biet păcătos; eu sunt cel mai păcătos şi ticălos om din lume... Diavolul, auzind acestea, scrâşni din dinţi şi o rupse la fugă, pentru că smerenia îl arde şi nu se poate apropia de omul smerit.

Încercaţi şi veţi vedea…

 

* 

Un om spărgea piatră dintr-o stâncă. Lucra în arşiţă, plin de sudoare şi aplecat în genunchi. Un creştin trecând pe acolo zise:

- Ce bine ar fi să pot sparge şi eu tot aşa inimile cele de piatră ale ascultătorilor mei...

- Ca să reuşesc să sparg piatra, eu stau în genunchi - răspunse muncitorul. Lucraţi şi d-voastră în genunchi şi atunci cu siguranţă veţi avea reuşită!

Ce idee!!! Haideţi să încercam şi noi!

 

*

O bună lecţie s-a gândit să dea zgârciţilor şi lacomilor un creştin.

Într-o dimineaţă lipi pe poarta grădinii sale un afiş în care scria: “DONEZ ACEASTĂ GRĂDINA UNUI OM CARE ESTE DEPLIN FERICIT”.

Un bogat zgârcit şi lacom, citind afişul, se grăbi să se prezinte în nădejdea că, fiind bogat, e şi fericit, şi o va câştiga.

- Eşti fericit? - Îl întreabă proprietarul grădinii.

- Da, sunt fericit.

- Nu-i adevărat, căci dacă ai fi fericit n-ai mai avea nici o dorinţă şi n-ai mai umbla după grădini.

Apropo, v-ar fi de folos această grădină? 

 

Despre lucruri... arzătoare

17 septembrie 2009

 

Într-un oraş venise un circ, care a stat în localitate pentru ceva timp. Numai că... într-o zi, în grajdul în care erau păstraţi caii, cineva a umblat cu chibritele şi a fost destul ca o mică aşchie aprinsă să ajungă la paiele uscate pentru că acestea să ia foc.

Vânzând acestea, directorul circului se uită în jur şi îl văzu doar pe clownul care îi distra pe oameni în timpul spectacolelor. Atunci, îi spuse în grabă: "Fugi şi anunţă pe oameni că arde circul!!! Repede!"

Auzind acestea, fiind conştient că acest incendiu înseamnă că va rămâne fără loc de muncă, cel puţin pentru un timp, clownul se îndreptă spre cei mai apropiaţi oameni. Se întâmplă că aceştia să fie chiar lângă o fântână, pentru a scoate apă. Atunci, el le zise:

- Ooooaameni buni, oameni buni, aaaardeeee circul!!! Săriţi, arde ccciiiirrrrcuuuul!!

- Uitaţi-vă la clownul acesta. Chiar vrea să îl credem, a spus unul dintre ei, şi au început să râdă. Du-te acum înapoi, ne-ai făcut să râdem, ai reuşit, eşti un clown bun, du-te acum.

- Oamenilor!!! Nu e nici o glumă acum. Vorbesc serios!! Săriţi! Aici aveţi şi apă, şi găleţi, trebuie doar să veniţi! Nu mai staţi!

- Da, da, da. Am înţeles. Acum mergi. Asta sigur e o reclamă pentru ca să mergem deseară la circ. Du-te, o să venim deseară.

- Dar nu înţelegeţi! Şi îşi rupse nasul său roşu de pe faţă. Veniţi chiar acum. Arde circul!

- Hai... Poţi să pleci, ţi-am zis că vom veni la reprezentaţie. Vom fi acolo, nu vom lipsi!!!

- Nuuuu! Haideţi că arde circul!!! Acum! Zise clownul rupându-şi hainele sale colorate. Priviţi, sunt un om ca şi voi! Credeţi-mă! Arde!

După ce în zadar s-a chinuit clownul să-i convingă pe oameni că arde circul, acesta, în cele din urmă, s-a făcut scrum. De ce? Pentru că clownul nu a fost crezut.

 

Aşa se întâmplă şi cu unii creştini, care  îşi pierd credibilitatea în faţa semenilor prin comportarea lor duplicitară. Vorbesc adesea verzi şi uscate, fac glume nesărate, spun vorbe fără de har ca nişte circari. Şi nu numai prin vorbă smintesc pe semeni, ci şi prin manifestări, ţinută, poziţie socială. Iar în primejdii, când încearcă să-l mărturisească pe Dumnezeu, să vorbească lumii de moralitate, despre o viaţă creştinească autentică, cine să-i mai asculte? Păţesc exact ca şi clownul din istorioara de mai sus. Şi aşa va veni focul, iar oamenii vor sta nepăsători pentru că şi-au pierdut încrederea în cei ce le vorbesc.

 

Un pas mai sus

16 septembrie 2009

 

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei, sări peste ghizduri şi ieşi fremătând…      

                                                     

Viaţa va arunca poate şi peste tine cu "pământ" şi cu tot felul de greutăţi… Secretul pentru a ieşi din "fântână" este să te scuturi de acest pământ şi să foloseşti această ocazie pentru a urca un pas mai sus. Totul este să nu ne dăm bătuţi, s-avem nădejde în Dumnezeu.

 

Bunătatea lui Dumnezeu

15 septembrie 2009

 

Un călugăr, care trecând printr-un sat al Egiptului, a văzut o fată foarte frumoasă, fiica unui popă idolesc şi deodată s-a aprins de dragoste pentru ea. Atunci s-a dus la tatăl ei şi i-a cerut-o de soţie. Iar el răspunzând i-a zis: „Nu pot să ţi-o dau până nu întreb pe dumnezeul meu!” Dumnezeul lui era diavolul, care stătea într-un idol. Mergând tatăl fetei l-a întrebat pe diavolul care locuia în acel idol, la care se închina el, zicându-i:

- Iată un călugăr a venit şi-mi cere pe fiica mea de soţie! Oare s-o dau pe ea?! Şi a răspuns diavolul:

- Întreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc.

Întorcându-se popa către călugăr i-a zis lui:

- Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc? Iar el s-a făgăduit că se leapădă. Îndată când a zis că se leapădă a văzut că a ieşit din gura lui şi a zburat la cer un porumbel frumos, alb, curat. Era Duhul Sfânt. Atunci s-a dus popa la diavol şi i-a zis:

- Iată s-a făgăduit!, dar diavolul i-a răspuns:

- Nu! Nu! Nu-i da fata de soţie că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la dânsul, ci încă îi ajută lui. Şi venind iarăşi spurcatul de popă, a zis călugărului:

- Nu pot să ţi-o dau pe fiica mea că Dumnezeul tău este cu tine şi încă iţi ajută ţie!

Auzind călugărul unele ca acestea, s-a uimit şi a zis întru sine: „O, ticălosul de mine, câte bunătăţi am primit eu de la Dumnezeu şi m-am depărtat de Dânsul, de botez, de călugărie, iar El tot îmi ajută mie şi nu s-a depărtat încă de la mine! Oare nu sunt eu dator să alerg la ajutorul Lui şi să nădăjduiesc tot la bunătatea Lui?!” Atunci plecând în pustie s-a dus la un duhovnic bătrân şi i-a povestit toată întâmplarea. Duhovnicul l-a oprit în peşteră spunându-i să postească trei săptămâni; în acest timp se ruga şi bătrânul duhovnic şi călugărul cu postire. După o săptămână l-a întrebat duhovnicul său dacă a văzut ceva iar el a răspuns:

- Am văzut un porumbel sus, la înălţimea cerului, în dreapta capului meu!

- Ia aminte şi roagă-te fiule! I-a zis duhovnicul. La a doua săptămână a văzut călugărul că porumbelul se apropia de capul lui iar la a treia săptămână de post şi rugăciune a văzut că a venit porumbelul şi a stat deasupra capului lui şi când a întins mâna să-l prindă, porumbelul a intrat în gura lui. Auzind acestea, duhovnicul i-a mulţumit lui Dumnezeu că a primit pocăinţa călugărului.

Iată cât de milostiv este Dumnezeu cu noi şi cât de mult doreşte mântuirea noastră. Noi ca şi călugărul acesta, ne facem vinovaţi de multe ori de întristarea Duhului Sfânt prin păcate şi vicii rele, de stingerea şi neglijarea acestor daruri ale Duhului Sfânt.

                                                      (Părintele Visarion Iugulescu - Praznicul Sfintei Treimi)

 

Sfânta Cruce

14 septembrie 2009

                                    

Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

 

Dacă privim istoria omenirii de la origini până în zilele noastre putem observa două lemne care au marcat întreaga ei dezvoltare. Primul este pomul cunoaşterii binelui şi răului din rai, iar al doilea este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos; primul, pare a avea viaţă, dar aduce moarte, al doilea, pare a fi mort, dar aduce viaţă...  continuare

 

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci

13 septembrie 2009

                                    

Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16)

 

Fraţi creştini,

 

Sfânta Evanghelie de astăzi, ne descoperă iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate bunătăţile şi frumuseţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumnezeiască, care este sufletul omului...  continuare

 

După "luna de miere"

12 septembrie 2009

 

Când mirii s-au întors din „luna de miere”, care a durat câteva zile, naşul i-a spus finului:

- Dacă o vezi pe soţia ta că face vreo greşeală, ori că ridică vocea la tine, ori face cine ştie ce altceva, că îşi pierde timpul în faţa televizorului sau că e prea preocupată de cum arată, gândeşte-te bine dacă tu crezi sau nu că o poţi îndrepta. Dacă tu crezi că o poţi ajuta, atunci dă-i sfatul de care are nevoie, dar dacă nu, mai bine taci. Pentru că dacă îi faci observaţie numai pentru a o răni şi pentru a-i demonstra că eşti mai bun decât ea, atunci tu singur vei face aceeaşi prostie, sau altele mai mari, până ce vei ajunge de râsul lumii. Sau până ce îţi vei înţelege greşeala şi îţi vei da seama de slăbiciunile tale.

 

Zis-a un bătrân: „De vrei să vorbeşti de greşeala şi păcatul vreunui frate, socoteşte că de vei crede că îl vei îndrepta pe el, sau îl vei folosi pe altul, atunci să grăieşti, iar în alt chip de vei vorbi, adică cu răutate, numai ca să-l mustri şi să-i descoperi, să-i arăţi greşeala şi păcatul lui înaintea altora, să ştii că nu o să scapi de dumnezeiasca certare, ci şi tu singur în aceeaşi greşeală şi păcat sau într-altul mai rău vei cădea, părăsindu-te ajutorul lui Dumnezeu, şi de alţii fiind mustrat, te vei ruşina”.

                                                                                                   (Patericul mirenilor)

 

Greşeala

11 septembrie 2009

 

În timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă. Văzând omul că nu-i nimeni prin preajmă, ce s-a gândit? Bine ar fi dacă ar gusta şi el câteva, aşa, de poftă!

Dar cum să facă ? Până la pom trebuia să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit, s-a învârit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: Fie ce-o fi! şi a-nceput să se caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare, fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai facă!

Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mâl.

Când, în sfârşit, a ajuns sub pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arată, şi-a spus:

- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare? Haina mea cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari...

Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei. Când l-a văzut pe călător cum arată, i-a spus:

- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva  mere?  Uite ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş? Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de drum!

Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale, dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de nesăbuit.

 

În viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură, gândindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii, singuri se înşală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai obţinut!

 

Sparge idolul!

10 septembrie 2009

 

"... un misionar creştin adusese la credinţă pe un păgân, care se închina la idoli. Acesta nu vrea, însă cu nici un chip, să spargă un idol la care se închinase toată viaţa şi la care ţinea în mod deosebit. Bietul creştin misionar îl sfătuia să spargă idolul şi îi zicea:

- Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos şi să nu-ţi pară rău, că Dumnezeu îţi va da o mare bucurie, şi ai să fii fericit atât în lumea aceasta cât şi în cealaltă.

Într-o zi păgânul s-a hotărât să spargă idolul. A luat toporul şi l-a lovit cu putere, dar, ce să-i vadă ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Strămoşii lui ascunseseră, pe timpuri, în el o comoară şi, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului păgân, care era sărac. S-a întărit şi mai mult în credinţă, s-a botezat şi a început să facă fapte bune, devenind un bun creştin, având mulţumire sufletească şi câştigând împărăţia cerului.

 

Iată, frate creştine, ia aminte, poate şi tu ai un idol la care ţii mult şi te închini lui de multă vreme; un idol de plăceri, de patimi rele şi îţi închipui că nu poţi trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viaţă întreagă. Poate iubeşti patima  beţiei,  de unde pleacă toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, că vei găsi Împărăţia lui Dumnezeu!"

                                                                        Părintele Visarion - "Cina Împăratului"

 

Semnificaţia numelor Ioachim şi Ana

9 septembrie 2009

 

În fiecare an, pe data de 9 septembrie, imediat după marele praznic al Naşterii Maicii Domnului, Biserica îi prăznuieşte pe Sfinţii şi Drepţii Ioachim şi Ana, părinţii Fecioarei Maria.

 

Ioachim - Este mai rar astăzi ca nume de botez, fiind mai des întâlnit ca nume călugăresc. În lumea tradiţională el era însă destul de frecvent, fie ca atare, fie în diferite forme prescurtate (Iachim, Achim, Ichim etc.), devenite ulterior nume  de familie. Diminutivul obişnuit  e  Chimu  (uneori: Chimuţ). Numele n-are corespondent feminin, iar originea lui este evreiască (Jehojakim), cu semnificaţia "Iahve [Dumnezeu] a îndreptat", sau "Iahve a ridicat".

  

Ana - Este unul dintre numele cele mai larg răspândite, atât la noi, cât şi în întreaga lume creştină. După cum Ioachim nu are corespondent feminin, nici Ana nu are corespondent masculin. De la el s-au format şi nume derivate, că Aneta şi Anca (Ancuţa), sau compuse, ca Mariana, Ana-Maria, Anabela etc. Diminutivele sunt destul de numeroase: Anişoara, Anica, Aniţa, Anuţa, dar şi, sub influenţa occidentală, Ani sau Anita. Originea numelui este tot evreiască (Hannah), acesta fiind rudă cu masculinul Anania (Hananyah) şi având semnificaţia "Iahve a avut milă", sau "Iahve s-a îndurat".

 

Naşterea Maicii Domnului

8 septembrie 2009

                                    

Fraţi creştini,

 

Ziua naşterii fiilor lui Adam şi a Evei, era socotită ca o zi de tristeţe pentru cei ce se năşteau şi nu de bucurie fiindcă erau nişte fii ai mâniei, ai păcatului şi chiar vrăjmaşi a lui Dumnezeu. Erau socotiţi pieirii şi moştenitori ai blestemului Dumnezeiesc, căci până la Mântuitorul toată lumea mergea în iad, şi buni şi răi...  continuare

 

Puterea cuvântului

7 septembrie 2009

 

La o filială a unei firme era şefă o femeie foarte credincioasă. Atunci când de la centru i-a fost trimisă o nouă angajată, o sectantă, şefa a început să îi facă acesteia tot felul de greutăţi, pentru a o determina să îşi găsească un alt serviciu. Dar şefa nu ştia că sectanta era rudă cu patronul firmei care, auzind situaţia, s-a decis să o pedepsească pe şefă, mutând-o la o altă filială. Noua şefă a sectantei era tot o femeie credincioasă, dar se purta foarte frumos cu ea. Încetul cu încetul, sectanta s-a apropiat de noua ei şefă, i-a cunoscut familia, a văzut ce viaţă frumoasă duce. A găsit la şefa ei o căldură sufletească şi o linişte pe care pastorul sectant nu le avea. Mai mult, şefa a avut răbdare să îi lămurească tot ce i se părea ridicol în Ortodoxie. Atunci când nu se pricepea să răspundă la unele întrebări, şefa stătea de vorbă cu duhovnicul ei, care o ajuta cu sfaturile potrivite. În cele din urmă, sectanta a cerut să fie botezată în Biserica Ortodoxă.

Aflând despre convertirea ei, fosta şefă i-a dat un telefon ca să o întrebe ce a determinat-o să renunţe la sectă.

- Când eraţi şefa mea, şi încercaţi să îmi faceţi numai greutăţi, îmi făcusem o părere greşită despre ortodocşi. Dar când a venit noua şefă, pur şi simplu m-a impresionat prin purtarea ei. Mai mult, a reuşit să răstoarne fiecare idee preconcepută pe care o aveam despre Ortodoxie. Acum am înţeles că, deşi unii ortodocşi duc o viaţă mai păcătoasă decât a sectanţilor, totuşi adevărul este în Biserică. Nu este vinovată Biserica de căderile unora dintre fii ei. Aşa că, înţelegând că Biserica întemeiată de Hristos a fost şi este Biserica Ortodoxă, am vrut să fiu membră a ei. Nu mi-a fost uşor să renunţ la sectă şi nici la prietenii mei sectanţi, dar adevărul merită orice sacrificiu.

După ce convorbirea  se  încheie,  fosta  şefă  se  gândi: „Iată că, dacă m-am purtat dur cu ea, am ţinut-o departe de Biserică. Dar când a dat de o creştină adevărată, care străluceşte prin virtuţi, nu a stăruit în rătăcirea ei…

 

”Spuneau unii despre avva Macarie egipteanul că se suia odată din Schit la muntele Nitriei. Şi dacă s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului său: „Mergi mai înainte puţin!”. Şi mergând el mai înainte, s-a întâlnit cu un slujitor de-al elinilor. Şi strigându-l fratele, îl chema zicând: „Demone! Demone! Unde alergi?”. Şi întorcânduse acela, i-a dat bătăi şi l-a lăsat aproape mort. Şi luând lemnul, alerga. Şi mergând puţin mai înainte, l-a întâmpinat avva Macarie alergând şi i-a zis: „Mântuieşte-te, mântuieşte-te, ostenitorule!”. Şi, minunându-se, a venit la el şi i-a zis: „Ce bunătate ai văzut la mine de m-ai heretisit aşa?”. I-a răspuns lui bătrânul: „Te-am văzut ostenindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti”. I-a zis şi el lui: „Şi eu pentru heretisirea ta m-am umilit şi am cunoscut că din partea lui Dumnezeu eşti. Dar alt călugăr întâmpinându-mă, m-a ocărât şi eu i-am dat bătaie de moarte”.

Şi a cunoscut bătrânul că ucenicul lui este. Şi ţinându-se slujitorul de picioarele lui, zicea: „Nu te voi lăsa de nu mă vei face călugăr!”. Atunci a venit deasupra unde era călugărul şi l-au ţinut pe dânsul şi l-au dus la biserica muntelui. Şi văzând pe slujitor cu dânsul, s-au uimit. Şi l-au făcut călugăr şi mulţi dintre elini s-au făcut pentru dânsul creştini. Deci, zicea avva Macarie: „Cu cuvânt rău şi pe cei buni îi faci răi şi cu cuvânt bun şi pe cei răi îi faci buni”.

                                                                                                     (Patericul mirenilor)

 

Pilda vierilor

6 septembrie 2009

 

                                                    Pe cei răi, cu rău îi va pierde (Matei XXI, 41)

 

Fraţi creştini,

 

Pe pământ se află o instituţie duhovnicească, o societate a sufletelor care dăinuieşte de aproape două mii de ani. Iar întemeietorul ei este Împăratul Iisus Hristos. Această asociaţie a sufletelor, care are preoţia sa şi altarele sale, învăţătorii săi, fiii şi ucenicii săi, se numeşte Sfânta Biserică...   continuare

 

O primire meritată

5 septembrie 2009

 

Un ţăran, om bun la suflet, avea obiceiul să spună tuturor:

- Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare pompă, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum de este posibil aşa ceva, cum de se poate una ca asta? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum o fi şi acolo...

Azi aşa, mâine aşa, până când, omul nostru a visat, într-o noapte, ceva nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la Poarta Raiului. Acolo, ce să vezi, veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpline pe noul sosit, bucurie mare! Omului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un simplu creştin. Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici n-ar fi sperat şi la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, înconjurat de tot acel alai, un înger se apropie de ţăranul nostru şi îi spuse:

- Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale Raiului.

- Atunci pentru cine sunt toate aceste pregătiri? a mai întrebat omul mirat.

- Ei, aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care, din clipă în clipă, trebuie să ajungă aici. Pentru venirea lui este sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmplinăm cum se cuvine.

- Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?

- Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut, fie că ai fost sărac, fie bogat, ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împarţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi decât tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om.

- Dar atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?

- Omule, creştini ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns şi aici, în rai...

 

Sărac sau bogat, oricine poate fi bun şi darnic, din atât cât are. Cel bogat, însă, cu atât mai mult ar trebui să dea milostenie. Şi fiecare din noi este bogat, în felul său, căci oricând putem găsi pe cineva mai sărman decât noi, pe care să îl ajutăm. Dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit?

 

Un soi de înşelare

4 septembrie 2009

 

Un creştin a venit la Facultatea de Teologie să vorbească cu un profesor cunoscut.

- Părinte, aş vrea să îmi spuneţi nişte titluri de cărţi religioase mai rare, că eu am încercat ca din moştenirea de la părinţii mei să îmi cumpăr toate cărţile Sfinţilor Părinţi care s-au tradus la noi.

- Şi ce faci cu ele, le citeşti?

- Nu, părinte, nu am timp să citesc, că am un serviciu care mă acaparează.

- Atunci, ce faci cu ele? Le împrumuţi altora?

- Nu, în nici un caz, nu vreau să le deterioreze.

- Dar ce, sunt timbre, să îşi piardă valoarea dacă se îndoaie? Ce faci cu ele?

- Fac colecţie. Dumnezeu vede că în loc să cheltui banii pe alte distracţii, îi folosesc pentru această pasiune a mea.

- Frate, ce să zic? În biblioteca ta stau pe rafturi pâinile cu care ai fi putut hrăni săracii, medicamentele cu care ai fi putut ajuta bolnavii şi hainele pentru cei care rabdă de frig. Vinde cărţile şi fă banii pomană. Şi, când îţi cumperi vreo carte, cumpăr-o ca să o citeşti, nu ca să o mănânce cariile. Căci, altfel, vei fi osândit de Dumnezeu.

 

Un frate l-a rugat pe  avva Serapion, zicând: „Spune-mi vreun cuvânt!”. I-a zis lui bătrânul: „Ce pot să-ţi zic? Că ai luat ale văduvelor şi ale sărmanilor şi le-ai pus în fereastra aceasta?”. Căci a văzut-o plină de cărţi.

                                                                                                       (Patericul mirenilor)

 

Cuiul lui Pepelea

3 septembrie 2009

 

Se spune că un om şi-a cumpărat o casă de la un oarecare cu numele Pepelea. Acest Pepelea i-a pus o condiţie cumpărătorului: să-i dea voie să aibă şi el un cui bătut în casă. „Că, de – zicea el – casa mea e de la părinţi şi ca amintire vreau să mai am şi eu acolo măcar un cui!”. „Bine – zise cumpărătorul – un cui, cu ce mă poate păgubi?”; şi făcură actele, încheind contractul, iar omul stătea liniştit. După o bucată de vreme, însă, apăru Pepelea să-şi mai vadă cuiul, zicând că i s-a făcut dor de tatăl său.

Altă dată, veni Pepelea să vadă cuiul că i s-a făcut dor de maică-sa, altă dată de bunicu-său şi aşa începu să îi bată  şi noaptea în uşă...

- Păi bine, măi Pepelea, noaptea te apucă pe tine dorul, să-mi tulburi somnul?!

- Ce te priveşte pe dumneata? răspunse Pepelea. Cuiul este al meu şi fac ce vreau cu el. Uite, am venit să-mi pun pălăria în el şi am să mai vin!... şi de atunci, Pepelea venea şi de câte trei ori pe noapte să-şi pună pălăria în cui.

Într-o noapte veni şi agăţase în cuiul lui o traită cu murdării; casa se umplu de miros greu, încât bietul cumpărător fu silit să iasă afară. Cuiul lui Pepelea i-a pricinuit atâta necaz încât şi-a părăsit de bunăvoie casa cumpărată şi nu după mult timp, a murit de această supărare. Pentru un cui omul şi-a pierdut liniştea, casa şi viaţa. De aici şi vorba: „Să te fereşti de cui străin în casa ta!"

Cuiul este păcatul, iar Pepelea diavolul...dacă îi laşi numai un pic de loc în casa sufletului tău, îţi răpeşte şi casa sufletului şi mântuirea. Când te intorci la Dumnezeu, Pepelea, diavolul, urmăreşte să-ţi mai laşi un mic păcat, care ţi-a fost mai drag. Şi dacă nu bagi de seamă şi primeşti cuiul lui Pepelea, ai pierdut tot, pentru că satana se foloseşte de acest cui zi şi noapte precum Pepelea.

            (Părintele Visarion Iugulescu - Predica despre vindecarea demonizaţilor din Gadara)

 

Timpul schimbării

2 septembrie 2009

 

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:

- Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa ?

- Nu, i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!

L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:

- Vezi acest vlăstar, ştii ce este?

- Da, părinte, un puiet de brad.

- Smulge-l!

Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.

- Acum, scoate-l pe acesta.

S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-l scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:

- Smulge-l acum pe acela.

- Dar e destul de mare, nu pot singur.

- Du-te şi mai cheamă pe cineva.

Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-l scoată.

- Acum scoateţi bradul falnic de acolo.

- Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-l smulgem din rădăcini, chiar de-am fi şi o sută de oameni.

- Acum vezi, fiule ? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel ? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-l scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

 

Anul nou bisericesc

1 septembrie 2009

 

Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Aşezământ a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele câmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.

A grăit Domnul cu Moise şi a zis: "Spune fiilor lui Israel: În luna a şaptea, ziua întâi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trâmbiţelor şi adunare sfântă să aveţi; nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului" (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii şi a tuturor făpturilor Sale, a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea, odihnindu-Se întru dânsa, aşa i-a poruncit şi omului, zicând: "Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea, care este sâmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi". La fel şi ziua întâi din luna a şaptea a binecuvântat-o şi sfinţind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviţilor zice către Moise: "În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, când vă strângeţi roadele pământului, să sărbătoriţi sărbătoarea Domnului şapte zile..." (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzând apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfântul prooroc Moise s-a coborât a doua oară din munte, avându-şi faţa prealuminată şi aducând Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfânta Sfintelor, care era după a doua catapeteasmă, ca să aducă jertfă sângeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăţa de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-şi cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu şi aducând ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfinţită prea minunată şi prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon şi s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate seminţiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicând: "Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post" (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau până la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pământul făgăduinţei. Numărând 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri şi robii lor, boii şi catârii lor, ci şi pământul pe care locuiau să fie nearat şi nesemănat; nici chiar spicele ce creşteau pe el să nu le strângă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă şi să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor şi a păsărilor.

În cartea Leviticul se scrie: "În ziua curăţirii să trâmbiţezi cu trâmbiţa în toată ţara voastră. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pământul vostru pentru toţi locuitorii lui... să nu semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine din pământ... Să nu culegeţi cele sfinţite ale lui Dumnezeu şi se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămăşiţele le vor mânca fiarele câmpului. Aşa să faci şi cu via ta şi cu măslinii tăi" (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieşirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor şi cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mânie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mâhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării şi al curăţirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea până la al 50-lea an, şi se împărţea în şapte şeptimi de ani, adică de 7 ori câte 7 ani, şi fiecare al 7-lea an se numea "sâmbătă" (sabat), adică odihnă.

Aşa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: "Şase ani să semeni ogorul tău, şi şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor; iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pământului, ogorul tău să nu-l semeni şi via ta să n-o tai în anul acela... Iar de veţi zice: Dar ce să mâncăm în anul al şaptelea, când nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvântarea Mea în anul al şaselea şi va aduce roadele sale pentru trei ani" (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toţi anii aceştia în care Domnul rânduise odihnă oamenilor şi pământului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: "Să vestiţi anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întâia lună de la facerea lumii."

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci şi Indictionul păgânilor tot din luna septembrie a fost rânduit să înceapă. Pentru Indictionul păgânilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie şi Cleopatra care stăpâneau Egiptul, a început să stăpânească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părţile imperiului, a rânduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi au despărţit Indictionul în trei părţi a câte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se strângă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucât în acel an oamenii se veseleau cu lumânări aprinse în mâini, pentru că impozitele strânse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu cu sila.

Indictionul s-a întins până la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoşi. Astfel, ţinând rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întâiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întâia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie şi Cleopatra, se cinstea singur stăpânitor a toată lumea. Aşa a fost aşezat Indictionul la romani.

Astfel a primit şi Sfânta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintâi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sâmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sâmbăta în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrând Iisus în mijlocul dascălilor şi sculându-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizând-o, a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărâmaţi, uşurându-i; a mărturisi anul Domnului bine primit". Apoi, închizând şi dând cartea, a început să înveţe, arătându-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mântuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu-se astfel scriptura citită, şi toţi "Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui" (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, când marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinând praznicele păgâneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbând înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rânduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mântuirii creştinilor, aducându-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, când singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorându-Se din cele de sus şi purtând în Sine pe Duhul Tatălui; când a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mântuitorul, zidind cortul cel gândit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sângeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sângele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcându-ne pentru El biserici sfinte, după cuvântul apostolului care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sunteţi voi este sfânta".

Pentru toate acestea, dând mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mâinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sârguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Sale sfinte pe care suntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicând către dânsul: "Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele". El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sângelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încât pentru fiecare dintre ei se poate zice: "Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui".

De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că "cu inima se crede spre dreptate" şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care "prin credinţă au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobândit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă..." (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decât argintul se face pricinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate bunătăţile din lume să le câştige, cu atât mai mult cel ce s-a îmbogăţit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va câştiga cele dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgând seamă toate primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpânul său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzându-l cu orice întâmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare până la sfârşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pâine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.

Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată îndeamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfântul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobândit cununile".

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decât nădejdea şi credinţa. "Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât acestea este dragostea" (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezând şi cu gura mărturisind, ci şi în fapte arătându-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dânsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicând: "Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul". Acest fel de dragoste se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decât fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Aşadar, Biserica dreptmăritoare prăznuieşte acest Indiction creştin în locul celui vechi al paginilor, dezbrăcându-se de omul cel vechi cu faptele lui şi îmbrăcându-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou aşa cum ne sfătuieşte Apostolul, zicând: "Întru înnoirea vieţii să umblăm", adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultând poruncile: "De veţi umbla întru poruncile Mele şi de veţi păzi învăţăturile Mele şi de le veţi face, vă voi da vouă ploaie la vremea să şi pământul îşi va da roadele sale. Şi voi da pace în pământul vostru şi veţi izgoni pe vrăjmaşii voştri şi voi căuta spre voi şi vă voi binecuvânta şi nu se va îngreţoşa sufletul meu de voi. Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veţi fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfântul lui Israel..."*

* Sunt unii care socotesc indictioanele rânduite de la începutul lumii şi le numără de la întâiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neştiinţă. Acum însă se ştie că nu de la facerea lumii, ci de la aşezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii. (Vieţile Sfinţilor)

 

 vezi şi

   AUGUST 2009

   IULIE 2009

   IUNIE 2009

   MAI 2009

   APRILIE 2009

   MARTIE 2009

   FEBRUARIE 2009

   IANUARIE 2009

   DECEMBRIE 2008

   NOIEMBRIE 2008