|
Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi văzându-l, i
s-a făcut milă (Luca X, 33).
Fraţi creştini,
Au trecut aproape 2000 de ani, de când Mântuitorul nostru
Iisus Hristos a istorisit parabola aceasta a omului căzut între
tâlhari. Şi totuşi de atunci şi până astăzi, o mulţime de oameni au
căzut şi cad mereu între tâlharii nu numai trupeşti, ci şi
sufleteşti.
Mulţi creştini nu înţeleg cuprinsul acestei Sfinte
Evanghelii. Pe mulţi îi duce în rătăcire nepăsarea preotului, care a
trecut pe lângă omul lăsat de tâlhari aproape mort. Mulţi zic, că
dacă un preot a putut să fie fără milă faţă de un biet nenorocit,
atunci ce se mai poate spune de ceilalţi oameni! Dar Evanghelia de
astăzi ne arată că nu este vorba aici de un preot nemilostiv şi nu
se face referire în această parabolă nici la Ierusalimul nici la
Ierihonul acesta pământesc. Cu totul altul este înţelesul
Evangheliei, a cărui tâlcuire o voi face cu ajutorul harului
dumnezeiesc.
Omul căzut între tâlhari este Adam cu tot neamul omenesc.
Ierusalimul este raiul, fericirea cea veşnică, iar Ierihonul este
lumea aceasta pământească. Aici Ierusalimul mai înseamnă suire, iar
Ierihonul înseamnă coborâre. Aşadar pentru neascultarea lui, Adam a
fost scos din fericire şi coborât în această lume între tâlhari, iar
tâlharii nu sunt alţii decât demonii iadului.
Aceşti demoni l-au dezbrăcat pe om de fericirea de care se
bucura în rai. Dar nu numai atât, ci i-au făcut şi răni, adică l-au
cufundat pe om în fel de fel de păcate grele, căci precum rana sapă
în trupul omului, tot aşa păcatul răneşte sufletul omului.
Preotul care a trecut pe lângă cel bătut şi rănit, fără să
aibă milă de el, este preotul legii vechi, preotul Vechiului
Testament, care n-a putut să-l ajute pe om, adică să-l mântuiască,
fiindcă nu avea har. De aceea după cuvântul adevărului nici nu se
putea numi preot, pentru că nu se arătase Harul şi Adevărul pe care
le-au adus Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Moise şi Aaron şi marii
preoţi ai evreilor n-au putut mântui lumea din robia tâlharilor
demoni.
Levitul care a trecut după preot şi a făcut la fel ca el,
adică a lăsat rănitul în drum au fost proorocii Vechiului Testament,
care nici ei n-au putut să ajute pe om, adică să-l mântuiască.
Dar iată că trece un samarinean care era în călătorie, adică
în misiune. Când vede pe cel bătut şi rănit, i se face milă de el,
toarnă repede vin şi untdelemn peste răni, le înfăşoară cu pânză,
apoi îl ridică pe asinul său şi îl duce la o casă de oaspeţi, la un
han. Aici l-a dat în primire hangiului şi scoţând doi dinari i-a dat
spre cheltuială, spunându-i că ce va mai cheltui în plus îi va da
înapoi la întoarcere. Să vedem acum cine este samarineanul acesta
milostiv.
Creştinii n-au gustat şi nici nu vor să guste învăţătura
sănătoasă a Bisericii creştine a Evangheliei Mântuitorului nostru.
După aproape 2000 de ani, suprema jertfă de pe Golgota, săvârşită de
Fiul lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, nu este înţeleasă şi
urmată. Lumea este încă stăpânită de instincte animalice, de
vanităţi oarbe şi de acţiuni deşarte şi criminale. Gama mizeriilor
omeneşti a luat proporţii înspăimântătoare, datorită îndepărtării
omului de învăţătura Bisericii, de învăţătura de sus a Fiului lui
Dumnezeu.
Atunci, cine ar trebui să fie cel dintâi care să înveţe
lumea, să o lumineze şi să o convingă a se ridica din praf şi din
mocirlă? Nu trebuie să fie cei dintâi preoţii? Iată ce spune în
prorocia sa proorocul Maleahi v. 7, cap. 2: "Căci buzele preotului
vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este
solul Domnului Savaot”. Auziţi ce mare este darul preoţiei? Iată ce
spune: un sol, un înger al Domnului.
După ce a înviat din mormânt şi s-a arătat ucenicilor, prima
poruncă pe care a dat-o acestora Domnul Hristos a fost următoarea:
"Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată
făptura; cine va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cine nu va
crede se va osândi. Iată deci prima poruncă a fost nu să facă
minuni, ci să înveţe lumea, pentru că din cauza neştiinţei se fac
păcate atât de mari şi grozave care îndepărtează pe om de Dumnezeu.
Sfintele canoane spun, că preoţilor care nu predică să li se ia
harul şi să fie caterisiţi. Iată ce pedeapsă aspră stabilesc sfinţii
părinţi. Aşa că preoţii care ies în faţa Sfântului Altar nu trebuie
să facă aceasta pentru a-şi arăta înţelepciunea, vocea sau
veşmintele şi nu trebuie să convingă că unul e mai deştept decât
celălalt, ci trebuie să-şi facă misiunea care li s-a încredinţat de
Domnul Hristos, adică să asculte cuvântul lui şi să propovăduiască.
Arhiereii, preoţii şi diaconii sunt urmaşii apostolilor care
au primit Harul Duhului Sfânt prin taina sfintei preoţii prin
punerea mâinilor. În această taină intră doar aceste trepte:
arhieria, preoţia şi diaconia. Cei care trebuie să ajute preoţia,
adică să colaboreze cu preotul la zidirea sufletească a poporului
trebuie să fie: cântăreţii, preotesele, paraclisierii şi
îngrijitorii. Aceştia au o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu,
fiindcă poporul cu ei intră mai întâi în vorbă şi dacă nu ştiu vorbi
sau produc sminteală cu ceva, e vai de ei şi de biserica aceea. Apoi
toţi creştinii au datoria să ajute biserica fiecare cum poate mai
bine.
În multe locuri, din păcate, e lipsă mare duhovnicească de
duh de credinţă. Ştim cu toţii că toate lucrările din biserică se
fac prin Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt, zice un sfânt părinte nu
este nici biserică, nici preot, nici predică, nici taină, nici
slujbă. Să ne rugăm lui Dumnezeu, să trimită creştinătăţii oameni
plini de Duh Sfânt, care să înveţe şi să zidească cu amândouă
mâinile. Cine învaţă zideşte cu o mână, iar cine învaţă şi întăreşte
şi cu pildă bună, acela zideşte cu amândouă mâinile, iar cine învaţă
şi se dă pildă rea, acela cu o mână zideşte şi cu cealaltă dărâmă.
De aceea găsim atâtea suflete dărâmate şi altele rătăcite, care
chiar dacă vin în biserică tot în rătăcire umblă fiindcă umblă după
capul lor.
În parabola Evangheliei de astăzi găsim mult îndemn la milă
şi iubire. Dumnezeu este iubire. Acest izvor nesecat de iubire a
făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, ca şi omul la rândul său
să fie focar de iubire. Acesta este rostul cel mai înalt al vieţii,
iubirea. Să ne întrebăm ce ar însemna viaţa fără iubire, ce ar
însemna căminul sau prietenia fără iubire, ce ar însemna patria sau
umanitatea fără iubire? S-ar putea închipui toate acestea fără
iubire? Nu!
Dacă ele nu înseamnă nimic fără iubire, atunci unde mai este
rostul vieţii pe pământ, de ce ne mai naştem şi mai trăim pe
pământul acesta fără dragostea adevărată? Dar cu siguranţă, că dacă
n-ar fi iubire nu s-ar mai naşte oameni pe pământ. Iubirea este
marele sens al existenţei şi fără acest sens toate pier şi nici nu
pot fi concepute. Unii se întreabă şi zic: de ce atâta ură pe lumea
aceasta, de ce atâta duşmănie şi păcate? Da, este multă lipsă de
iubire în viaţa oamenilor, iar această lipsă este urmată de
suferinţă şi totul dovedeşte că este o stare anormală a vieţii, că a
pătruns un vierme care roade la rădăcina iubirii. Viermele acesta
lăsat de diavol este păcatul. Păcatul ramificat în mii şi mii de
înfăţişări, ţine în ucigătoarele lui braţe întreaga viaţă a omenirii
şi luptă mare se dă pentru distrugerea iubirii, pentru că rezistenţa
vieţii este iubirea, dragostea.
Pentru aceasta a venit Iisus – Samarineanul cel Milostiv – ca
să restabilească iubirea ca cel mai necesar lucru pentru viaţă. El a
zis: "poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unii pe alţii”, iar în
altă parte zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” De altfel în Noul
Testament putem spune că de la un capăt la altul se vorbeşte despre
iubire. Toată Evanghelia este scrisă în ţesătura dragostei şi a
iubirii. La orice pagină am deschide aflăm cuvintele vii, mireasma
şi puterea ei, nădejdea şi balsamul ei mântuitor.
De altfel ce putea să-L facă pe Fiul lui Dumnezeu –
Mântuitorul – să lase frumuseţile cereşti şi pe Tatăl şi să vină la
Crucea grea de suferinţă, dacă nu iubirea, dragostea cea mare pentru
a ne salva şi a nu pieri în veşnicele chinuri. Iubitor şi milostiv
este Dumnezeu. Mântuitorul Iisus a aprins focul iubirii pe pământ şi
doreşte să vadă arzând acest foc şi în inimile noastre.
În această parabolă a Domnului Hristos, descoperim o mulţime
de învăţături pentru sufletul nostru, dar înţelegem clar totodată
cum să împletim mila cu iubirea, fără de care nu este mântuire.
Fiecare întâlnim în calea noastră o mulţime de oameni bătuţi, loviţi
şi chinuiţi sufleteşte şi trupeşte. Să întindem mâna şi să-i salvăm.
Bolile cele mai grele să ştiţi că sunt cele sufleteşti. Sufletul
este lovit şi suferă cel mai greu. Să ne facem milă de aceşti
năpăstuiţi şi cu iubire să-i ridicăm pe umerii noştri, chiar dacă
după ce se vor însănătoşi ne vor răsplăti binele cu răul, aşa cum se
întâmplă de multe ori.
S-au întâmplat multe cazuri când au primit bieţii creştini în
casă pentru găzduire pe cei care aveau nevoie, iar aceştia peste
noapte au furat ce au găsit şi au fugit mişeleşte. Iată lovitură pe
care o dă diavolul iubirii, dragostei şi milei creştine. Un altul
însă a păţit-o şi mai rău: se bătuseră doi tâlhari de pradă ca unul
să ia tot. Cel bătut rănit şi aproape mort, a rămas pe marginea
drumului. Tocmai pe acolo trecu şi un creştin căruia i se făcu milă
de el, neştiind ce se întâmplase. Îl luă, îl duse în casa lui şi în
două, trei zile se făcu sănătos. Drept recunoştinţă îl omorî pe
binefăcător şi fură tot ce găsi prin casă.
Iată cum se răsplăteşte binefacerea! Aşa i s-a răsplătit şi
Fiului lui Dumnezeu – Samarineanul Milostiv – care a venit din milă
pentru noi. Am văzut cum i-a răsplătit poporul evreu, poporul Său
căruia îi făcuse atâta bine. Ştim tot ce i-a făcut din Săptămâna
Patimilor. În loc să-L iubească şi să-L preţuiască pentru
binefacerile primite ei L-au răstignit între doi tâlhari. Pentru că
le-a vindecat bolile, ei I-au dat în loc de pâine şi vin, fiere şi
oţet, L-au bătut cu bice şi L-au rănit. Mulţi dintre cei scăpaţi de
suferinţe grele, strigau acum în gura mare: "Să se răstignească!”
Aşa I-a răsplătit poporul cel nemulţumitor. De altfel mulţi dintre
noi am observat că cei cărora le facem bine, nu trece mult timp
şi-ţi fac rău. Probabil că aşa se plăteşte pe pământ binele cu răul.
Am auzit începutul Evangheliei că învăţătorul acesta al legii
vechi s-a apropiat de Iisus să-L ispitească. Mare este şi păcatul
acesta al ispitirii, al iscodirii şi mult este el răspândit în lume.
Sunt persoane care nu stau decât de aşa ceva. Vor să ştie ce ai în
casă, în şifonier, sau frigider, ce mănânci, unde ai fost, de unde
vii şi ce ai de gând să mai faci. Mulţi ispititori şi iscoditori a
avut şi Domnul Hristos, dar toţi aceştia au pierit şi se află în
temniţele iadului.
Feriţi-vă fraţi creştini, de acest groaznic păcat că de aici
pornesc păcate mari, nenumărate. De aici pornesc certurile şi
bătăile, judecăţile şi puşcăria, boală şi despărţire între soţi,
moarte şi iad. De la nişte lucruri care nouă ni se par mici se
ajunge la păcate grele, căci păcatele acestea mărunte atrag după ele
o mulţime de păcate mari, greu de purtat.
La sfârşitul Evangheliei de astăzi, după ce Mântuitorul a
istorisit pilda cu samarineanul milostiv, îi spune învăţătorului
legii vechi: "Du-te şi fă şi tu la fel!” Aceasta vrea să însemne că
dacă vrei să te mântuieşti şi să intri în rai, trebuie să ai milă de
aproapele tău şi dragoste adevărată. Trebuie să căutăm cu
de-amănuntul văduve, orfani şi săraci, nenorociţi şi bolnavi care nu
au pe nimeni să stea la căpătâiul lor, să le dăm o cană de apă, să-i
încurajăm, să le dăm un strop de nădejde şi de mângâiere că mare
lucru este.
Domnul Hristos a spus, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi. Dacă am fi într-o suferinţă grea, pe un pat de durere,
într-un spital uitat, părăsit de toţi, desigur că ne-am bucura când
ar veni la noi cineva şi ar sta la căpătâiul nostru încurajându-ne
şi întărindu-ne. Pentru aceasta trebuie ca mai înainte să facem noi
toate acestea ca să putem la rândul nostru a avea parte de ele. Iată
de ce Domnul Hristos trimite pe învăţătorul legii să facă milă, să
ajute şi să iubească pe aproapele.
Aşa ne trimite şi pe noi să facem după puterea noastră şi în
primul rând porunceşte aceasta Mântuitorul preoţiei, căci acest
învăţător al legii era un teolog al legii vechi, un om obligat de
lege să facă aceasta. Această obligaţie o au apoi şi ceilalţi:
călugării, maicile, cântăreţii, preotesele, îngrijitorii şi apoi
toţi mirenii, cu smerenie, cu dragoste, cu milă şi iubire.
Dacă vrem să ne mântuim şi să fim fericiţi trebuie să facem
întocmai ca înaintaşii noştri, ca primii creştini care erau o
singură familie. Creştinătatea e un trup, trupul lui Hristos, care
trebuie să fie unul, iar noi toţi să fim una, într-o credinţă,
într-un domn, într-un botez. Ca să întăresc cuvântul acesta vă voi
istorisi o descoperire din Pateric a unui cuvios părinte stareţ.
Acesta se ruga lui Dumnezeu ca în viaţa cea veşnică să fie şi
ucenicii lui la un loc cu el, împreună aşa cum au fost pe pământ.
Rugându-se mereu i s-a descoperit că i-a fost auzită rugăciunea, în
felul următor:
La o mănăstire din împrejurimi se făcea praznicul hramului,
iar stareţul de acolo a invitat şi pe stareţul acesta cu ucenicii
lui. El nu prea voia să se ducă şi a trimis doar pe ucenici. Peste
noapte o voce în vis i-a spus să meargă şi el după ucenicii săi.
Ucenicii mergând desigur mai înainte văd pe la jumătatea căii în
marginea drumului un tânăr care zăcea şi se văita. Ei l-au întrebat
care este pricina, iar acela le-a zis: "Mergeam călare pe un cal şi
aici m-a trântit şi a fugit. Mă doare rău corpul şi n-are cine să mă
ajute”. Ucenicii i-au zis: "Ce să-ţi facem omule, noi suntem pe jos
şi ne grăbim să mergem la praznic”. L-au lăsat acolo văitându-se şi
s-au dus.
După puţin timp, ajunge şi stareţul la locul acela şi ajutând
pe cel căzut îl întrebă: "Oare nu au trecut pe aici nişte călugări
şi nu te-au văzut aşa?” Omul a răspuns că într-adevăr au trecut
nişte călugări, dar se grăbeau să meargă la un praznic şi n-au avut
timp de durerea şi de necazul lui. Stareţul i-a zis apoi: "Poţi să
mergi măcar un pic?” Tânărul i-a răspuns că nu poate şi atunci
stareţul i-a spus că-l va lua în spate. Omul a zis apoi: "Cum poţi
atâta depărtare să mă duci în spate? Mai bine du-te şi te roagă
pentru mine!” Stareţul însă nu l-a lăsat cu nici un chip şi
aplecându-se l-a luat în spate şi a plecat la drum cu el. La început
l-a simţit greu în spate, iar apoi se minuna stareţul pentru că se
făcea tot mai uşor, încât nu mai simţea nici o greutate.
Acela din spatele lui s-a făcut apoi nevăzut căci era îngerul
Domnului iar stareţul a auzit un glas zicând: "Iată tu te rogi
pentru ucenicii tăi să fie şi ei cu tine în Împărăţia cerului, dar
Dumnezeu ţi-a descoperit ca să-i înveţi şi să le spui că atunci când
vor face ce faci tu şi se vor osteni ca şi tine, vor fi cu tine
acolo!” A plecat îngerul şi l-a lăsat pe bătrânul stareţ uimit de
judecăţile Domnului.
Aţi auzit ce porunceşte îngerul stareţului ca să-i înveţe pe
ucenicii săi. Îndemnurile acestea să răscolească fiinţa noastră
fraţi creştini, şi să radieze iubirea lui Dumnezeu în adâncul inimii
noastre şi astfel să ne străduim şi noi să fim adevăraţi samarineni
milostivi, gata oricând a sări în ajutor la toate nevoile şi
suferinţele lumi. Să facem aşa cum am vrea să ni se facă nouă. Să
avem milă, dragoste şi răbdare pentru cei în suferinţă căci poate şi
nouă ne va veni rândul să stăm înţepeniţi pe patul durerilor şi
atunci am dori să fim întâmpinaţi de un samarinean milostiv, blând
şi iubitor. De această zi a vieţii noastre, cea de pe urmă ne
apropiem mereu, aşa că trebuie să facem tot ce e nevoie pentru
sufletul nostru.
Un rege credincios al Franţei a întrebat odată pe trei
învăţaţi din ţara lui să-i spună care e cea mai mare nenorocire din
lumea aceasta. Unul dintre ei zise că bătrâneţea, iar altul sărăcia.
Al treilea învăţat grăi tare şi răspicat: "Cea mai mare nenorocire e
să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în
ticăloşii şi în păcate şi că eşti nepregătit, adică, nespovedit şi
neîmpărtăşit. Aceasta e cea mai mare nenorocire din toate”. Regele
îi spuse că are dreptate şi de atunci începu să crească în viaţa lui
de creştin făcând mult bine, urând păcatele şi viciile, rugându-se
şi trăind cât mai apropiat de Cuvântul lui Dumnezeu, pregătindu-se
pentru viaţa de dincolo.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că dintre toate virtuţile cea
mai mare este iubirea, dragostea. Poţi să ai toate faptele bune,
dacă nu ai dragoste nimic nu foloseşte. De aceea el spune: "Chiar
dacă mi-aş împărţi toată averea la săraci şi mi-aş da trupul să fie
ars, iar dragoste nu am nimic, nu-mi foloseşte”. În altă parte
Sfântul Apostol Pavel zice: "Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să
vă iubiţi unii pe alţii, că cine iubeşte pe altul a împlinit legea”.
Mare lucru este dragostea. Şi pe noi ne-a adunat aici tot
dragostea, dragostea aceasta a lui Dumnezeu sădită în inimile
noastre, dragostea din fapte nu din gură, pe care am învăţat-o din
Sfânta Evanghelie de astăzi, de la samarineanul milostiv, de la Fiul
lui Dumnezeu.
Drumul Ierihonului este plin de sufletele noastre lovite şi
bătute, sfâşiate de tâlharii demoni. Opriţi-vă puţin în loc şi
întinzând mâna dragostei şi a milei, haideţi să le ajutăm, căci se
apropie moartea şi trebuie să plecăm din lumea aceasta, să le lăsăm
pe toate cele pământeşti şi să plecăm numai cu cele sufleteşti. De
moarte nu putem scăpa oricât ne-am feri şi am căuta să fugim. Nimeni
nu scapă. Şi ferice de cine a fost robul lui Dumnezeu ci nu robul
păcatului şi al demonilor. Referitor la aceasta am găsit o
istorioară mult grăitoare:
Un om a visat într-o noapte că venise moartea la el şi când
l-a văzut dormind în pat i-a zis plină de mirare: "Cum, aici eşti?”
Apoi a dispărut. Omul s-a trezit înspăimântat şi din pricina acestui
vis a stat cu frica în sân. Pe seară şi-a zis în sine: "Ia să mă duc
eu la cumătru în satul vecin să scap şi de visul acesta urât”. A
încălecat pe cal şi a plecat. Pe când zorea calul să meargă mai
tare, acesta s-a împiedicat şi prăbuşindu-se într-un şanţ, omul şi-a
spart capul şi aici a murit. Când îşi da sufletul iată că se iveşte
moartea şi-i zice: "A, da, iată aici trebuia să te găsesc”.
Iată cum vine moartea fraţi creştini, la unii într-un fel, la
alţii în alt fel. Câţi n-au murit în vis chiar fără nici o
pregătire. De altfel în ultimul timp cam aşa se moare, ori de inimă,
ori de cancer, ori te calcă o maşină sau un tren. Am rămas mirat
când cineva mi-a relatat un caz cum s-a tras moartea cuiva dintr-un
vis.
O femeie căruia îi murise bărbatul şi cu care trăise
necununată ani de zile, a visat într-o noapte cum bărbatul ei venind
i-a spus: "Să vii de dimineaţă la ora 8 la ceasul de lângă spitalul
Brâncovenesc, că voi veni şi eu acolo, ne vom întâlni amândoi, apoi
ne vom duce acasă, vom chema preotul şi ne vom cununa ca să fiu şi
eu bine”. Femeia nu ştia ce să însemne visul acesta, dar de
curiozitate s-a sculat de dimineaţă şi s-a dus să vadă ce va fi. A
văzut moartea, căci coborând din tramvai şi traversând prin spate
neatentă a venit o maşină cu viteză şi a făcut-o praf. Aşa s-a dus
să ţină de urât bărbatului ei în iad, fiindcă păcatul acesta al
trăirii fără cununie religioasă duce în iad, la demoni.
Aşa amână diavolul şi-l pândeşte pe om până îl apucă moartea
nepregătit, fără acte de drumul veşniciei. Cine garantează scăparea
şi salvarea în aceste condiţii? Nimeni nu poate garanta, dacă omul
nu-şi pune din timp sufletul la adăpost şi nu se pregăteşte. Să nu
ne jucăm cu credinţa, nu e de glumă. Să nu credem că păcatele se
plătesc cu bani ci trebuie pocăinţă adevărată.
E timpul cel mai potrivit să ne trezim căci pe toţi ne
pândeşte moartea. Ea planează asupra omenirii şi plecarea noastră ar
putea fi în orice clipă. Înainte fraţi creştini, înainte cu
Dumnezeu, prin toate greutăţile vieţii. Să privim la Stăpânul nostru
şi să mergem pe urmele paşilor Lui, pe care au mers primii creştini
şi sfinţii părinţi.
Rugăciune
Doamne Iisuse Hristoase, mila şi iubirea cea întrupată pentru
mântuirea noastră, noi niciodată nu avem cu ce să-ţi mulţumim pentru
toate binefacerile Tale. Primeşte-mi Doamne şi mie puţina mea
osteneală şi iartă-mă că nu am putut face mai mult. Când gura mea nu
va mai avea puterea şi sufletul meu va suspina, să ieşi înaintea mea
ca un samaritean milostiv şi să mă duci în locaşurile Tale cele
cereşti, dimpreună cu toţi creştinii aceştia care m-au ascultat şi
se luptă să facă voia Ta. Amin.
Părintele Visarion Iugulescu |