Pagina

CUVINTE SIMPLE PENTRU OAMENI SIMPLI
O povestire a Părintelui Ilarion Argatu	31 octombrie 2009
"Când eram la Boroaia s-a surpat un puţ peste acela care-l săpa. Toată lumea credea că săpătorul, care era un tânăr, a murit. A venit mama lui la mine, să mă rog pentru băiatul ei şi ea dădea zilnic de pomană pentru sufletul lui, un pahar cu apă, o lumânare aprinsă şi un colac. Ca să dea astea se ducea la poarta unei mănăstiri, căci acolo era tot timpul cineva şi avea cui să dea. Într-o zi, s-a întâlnit cu cineva care i-a spus să nu se mai ducă pentru că nu e nici un sărac şi s-a întors din drum şi nu a mai dat. După 40 zile a venit un alt săpător de puţuri mai priceput, care s-a oferit să îl scoată de acolo mort sau viu. Au început săpăturile şi la un moment dat a auzit o voce: "Mai încet că mă loviţi!". Şi-au dat seama că e viu şi au săpat uşor. L-au scos nevătămat dar cu părul alb, albise de frică. L-au întrebat cum vieţuise atâtea zile acolo. El a zis: "Zilnic venea la mine un tânăr care îmi aducea de mâncare: un colac, un pahar cu apă şi o lumânare aprinsă. Dar o singură dată n-a venit. Într-o zi şi nu ştiu de ce". (Mama şi-a amintit că într-o zi n-a dat nimic când a fost întoarsă din drum de cineva şi nu a mai dat de pomană).

Despre judecăţile lui Dumnezeu (1)	30 octombrie 2009
Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar şi lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea aşa:"Doamne, prea bun eşti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri şi scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu aşa cu bunătatea Ta cea fără de margini?" Apoi şi-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecăţile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul... continuare

Cum poţi fi strălucitor	29 octombrie 2009
Într-un sat trăia un ţăran care avea mult pământ. Braţe de muncă însă nu avea, deoarece trăia singur. Doar un vecin mai venea pe la el din când în când, dar nu pentru a-l ajuta, ci mai degrabă pentru a-l ţine de vorbă. Mult timp a stat pe gânduri ce să facă pentru a-şi lucra pământul cât mai uşor, mai bine şi mai repede. Deodată îi veni o idee: "Ce-ar fi dacă aş cumpăra un plug şi un cuţit de plug?! Grozavă idee!" Se duse deci la un fierar şi comandă un plug şi un cuţit de plug. Aici îi veni încă o idee: "Şi ce-ar fi să cumpăr două cuţite de plug. Cine ştie, poate voi avea nevoie de al doilea mai târziu?!" Ţăranul îşi cumpără tot ce-şi propusese să cumpere şi se întoarse acasă. În drum spre casă, ţăranul îl întâlni pe vecinul său. Văzându-i lucrurile, vecinul îl întrebă: "De la cine ai cumpărat acest plug şi aceste cuţite de plug, atât de noi şi lucioase?" Ţăranul îi răspunse, după care fiecare îşi continuă drumul său. Ajungând acasă, ţăranul atârnă un cuţit de plug pe perete, iar pe celălalt îl montă imediat la plug. Apoi se duse la arat. Zilnic lucra cu acest plug. După câteva săptămâni, pe când ţăranul abia ajuns acasă de la câmp se odihnea, vecinul său se gândi să-i facă o vizită. Veni şi după un schimb de cuvinte, aruncă o privire asupra cuţitului montat la plug. Era ca şi o oglindă, aşa de curat şi strălucitor era. Dar văzu pe perete şi un alt cuţit pe care ţăranul îl cumpărase în aceeaşi zi. Acesta era închis la culoare; era deja ruginit. Atunci vecinul îl întrebă pe ţăran: "Ei, cum se face că aceste două cuţite de plug arată aşa de diferit, doar le-ai luat împreună? Atunci ambele arătau la fel de frumoase. Acum însă cuţitul de plug, pe care l-ai folosit deja mai peste tot, chiar şi în mizeriile de tot felul, arată frumos, de parcă ar fi o oglindă, iar cuţitul pe care l-ai atârnat pe perete şi care nu a fost scos afară deloc, a ruginit". Ţăranul îi răspunse: "Cine stă şi leneveşte Iute-iute rugineşte, Însă cine se jertfeşte, Ca un soare străluceşte".

Ogorul	28 octombrie 2009
Trăia odată un om care avea trei fii pe care îi iubea foarte mult. Nu era bogat, dar câştigând ceva bani din munca sa cinstită, pe lângă altele, reuşi să-şi cumpere şi un mic ogor. Când a ajuns la adânci bătrâneţi, îşi spuse el: "Oare căruia dintre copiii mei să-i las ogorul? Am să-l las aceluia care se va dovedi mai înţelept, iar celorlalţi le voi lăsa restul proprietăţii mele". Şi i-a pus la încercare. I-a chemat pe toţi trei lângă patul său, din care nu se mai putea scula, şi le-a zis: "Iată, vă dau câte zece lei la fiecare. Casa noastră are o singură cameră şi e goală. Cine reuşeşte să umple mai mult camera cu lucruri cumpărate cu aceşti bani, acela va primi ca moştenire ogorul". Toţi trei au plecat după cumpărături. Fiul mai mare a cumpărat un snop de paie; al doilea un săculeţ cu pene şi fulgi. Fiul mai mic a cumpărat o lumânare şi o cutie de chibrituri. A doua zi, toţi trei feciorii s-au adunat în camera bătrânului aducând fiecare ce cumpărase. Cel mai mare a împrăştiat snopul de paie, dar abia a umplut un colţ de cameră. Al doilea a împrăştiat penele şi fulgii, dar abia a umplut un sfert de cameră. Tatăl era foarte nemulţumit. În sfârşit, copilul cel mai mic se aşeză în mijlocul odăii, scăpără chibritul, aprinse lumânarea şi lumina ei umplu toată încăperea. Tatăl a fost foarte impresionat de această lumină. De aceea i-a lăsat lui moştenire ogorul, întrucât se dovedise a fi cel mai înţelept. Aşa să facem şi noi, dacă vrem să moştenim “ogorul” Tatălui. Să aprindem cât mai des lumânarea şi căndeluţa, dar şi inima cu flacăra credinţei şi focul rugăciunii, şi să umplem de lumină nu numai locuinţa noastră, ci şi odăile întunecate ale altora. “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5,16). Amin!

O minune a Sf. Dimitrie Basarabov	27 octombrie 2009
Faptele ce urmează au fost mărturisite de părintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala patriarhala din anul 1989. În acelaşi an, în locaşul de pe fostul deal al podgorenilor venea şi un bărbat credincios care umblă cu două cârje. Cu toate că se deplasa greu, el participa la multe din slujbele bisericeşti, iar de la Sfântul Maslu era nelipsit. Bărbatul acesta rămânea întotdeauna să se închine ultimul la racla cu sfintele moaşte ale Cuviosului Dimitrie. Făcea astfel deoarece, din pricina infirmităţii lui, îi era mult mai greu să urce treptele de lângă raclă. Aşa că înainte de a urca îşi aranja cârjele ca să le poată lua la coborâre. Apoi urca lângă raclă şi astfel, atâta cât beteşugul său îi îngăduia, bietul om îngenunchea lângă raclă. Într-o zi şi-a aşezat cârjele, aşa cum îi era obiceiul, iar apoi a urcat înaintea raclei Cuviosului. Ajuns sus, a îngenuncheat în felul în care el o putea face, iar apoi s-a rugat iarăşi şi iarăşi Sfântului Dimitrie. După ce şi-a isprăvit rugăciunea s-a închinat, a coborât treptele şi apoi a ieşit din biserică. După ce a ajuns la poalele Dealului Patriarhiei, şi-a dat seama că şi-a uitat cârjele în catedrală. Şi îndată a priceput minunea pe care a făcut-o Sfântul Dimitrie cu el. Picioarele sale erau pe de-a-ntregul sănătoase. Acesta era marele dar pe care i-l făcuse Cuviosul. Cu lacrimi în ochi s-a întors înaintea raclei şi i-a mulţumit Sfântului atât pentru minunata tămăduire, cât şi pentru delicateţea şi uimitoarea înţelepciune cu care a săvârşit-o. Apoi i-a povestit arhimandritului Grichentie - pe atunci slujitor al Catedralei - toate cele petrecute. Acest părinte era om în vârstă şi de-a lungul vieţii sale fusese martor la mai multe minuni ale Sfântului Dimitrie. Dânsul s-a retras după anul 1989 la mănăstirea Secu, însă a mărturisit că această vindecare miraculoasă a fost între cele care l-au impresionat cel mai mult. După ce i-a spus arhimandritului cum a fost tămăduit, bărbatul care mai înainte umbla cu mare greutate, şi-a luat cârjele sub braţ şi s-a întors cu pace la ale sale.

Nu numai în Gherghesa	26 octombrie 2009
Zilele trecute am fost la o biserică din zona noastră, unde slujeşte, împreună cu fiul său, un Părinte duhovnicesc, preot de mir, binecunoscut pe aceste meleaguri (şi nu numai). Aici s-au săvârşit slujba Sfântului Maslu, Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, Molitfele Sfântului Ioan Gură de Aur şi alte slujbe folositoare creştinilor. Mult m-am folosit şi eu şi cei dimpreună cu mine. M-am folosit pentru că aici am asistat la nişte scene cutremurătoare, care ar trebui să ne dea şi mai mult de gândit în ceea ce priveşte mântuirea sufletului. Printre atâţia bolnavi sufleteşte şi trupeşte, care s-au rugat aici în genunchi cam cinci ore, erau şi trei femei demonizate. Una din ele, din când în când, grohăia ca porcii. Alta aştepta liniştită, în genunchi, începerea slujbei, dar, după ce părintele bătrân a dat binecuvântarea, când i-a aşezat crucea pe cap, a ţipat de ne-am cutremurat: “Ia crucea!”, la care părintele i-a spus: “Nu se poate!”. Mai târziu, când părintele tânăr citea la Sfântul Maslu una din rugăciuni, a ţipat: “Gata!”, adică să tacă. Ia cerut părintelui să plece de lângă ea, a vrut să-l lovească pe părinte, dar n-a avut curajul. A mai spus (diavolul) că mult nu va mai sta la ea şi multe altele. A muncit-o şi a tăvălit-o pe jos pe biata femeie, că-ţi era mai mare mila. Dar nici ea nu se lăsa, se închina şi striga ajutor la Dumnezeu şi la Maica Domnului. Altă femeie, tânără, până-n treizeci de ani, de asemenea demonizată, a fost adusă de mama şi de sora ei. Aceasta tot timpul a urlat în biserică şi s-a agitat, voind să plece afară. Am înţeles, de la cineva, că sărmana femeie era căsătorită, cu doi copii, iar bărbatul ei trăia cu alta şi ca să scape de ea, într-o zi i-a dat o prăjitură şi de atunci s-a demonizat biata femeie şi nici n-a mai putut să vorbească. I s-au făcut vrăji, care se lipesc cu îngăduinţa Lui Dumnezeu, mai ales dacă omul nu e la zi cu sfinţeniile Bisericii. Bine ar fi să vadă asemenea scene cât mai multă lume, cât mai mulţi creştini, ca să se trezească, să nu mai trateze cu indiferenţă existenţa diavolului şi mântuirea sufletului. Iată câteva concluzii pe care le putem trage de aici: *1. Este adevărată învăţătura Bisericii referitoare la lumea duhurilor şi a chinurilor iadului.* 2. Mare este puterea Sfintei Cruci. De aceea trebuie să cinstim semnul Sfintei Cruci, să-l facem drept şi cât mai des pe feţele noastre, să nu-l zugrăvim pe jos, ca să fie călcat în picioare, să nu-l avem pe aşternuturi, ca să nu ne aşezăm pe el. Să se ruşineze, aşadar, toţi cei care nu cinstesc Sfânta Cruce! 3. Harul Lui Dumnezeu este lucrător, indiferent de vârsta şi de vrednicia preotului, indiferent că este preot de mir sau preot călugăr. 4. Nu trebuie să mâncăm orice şi de la oricine. Vrăjile se pot transmite şi prin mâncare, dacă primim de pomană de la nebotezaţi, păgâni sau creştini cu viaţă imorală. Iată de ce trebuie să facem semnul Sfintei Cruci şi peste mâncare şi să fim cu sfinţeniile la zi, adică spovedanie, împărtăşanie, să luăm anafură şi aghiasmă mică, dacă se poate zilnic, să ne ungem cu sfântul mir, să mergem la slujbele Bisericii şi să facem tot ce ne învaţă Sfânta Biserică prin Părinţii ei duhovniceşti, căci NU E GLUMĂ cu mântuirea sufletului. Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Să piară cum piere fumul; cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară diavolii de la faţa celor ce iubesc pe Dumnezeu şi se însemnează cu semnul crucii şi zic cu veselie: Bucură-te, preacinstită şi de viaţă făcătoarea Crucea Domnului, care alungi pe diavoli cu puterea Celui ce S-a răstignit pe tine, a Domnului nostru Iisus Hristos, şi S-a pogorât la iad şi a călcat puterea diavolului şi te-a dăruit nouă pe Tine, cinstită Crucea Sa, spre alungarea a tot pizmaşului. O, preacinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului, ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, şi cu toţi sfinţii în veci. Amin.

Predică despre Iad	25 octombrie 2009
Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31). Fraţi creştini, Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea locuinţa prin morminte... continuare

Material pentru casă	24 octombrie 2009
Se spune că o doamnă bogată, ce jucase un rol important pe pământ, ca oricare alt muritor, plecă din lumea aceasta după o viaţă plină de griji pământeşti, trudă şi stres, şi ajunge în cer. Acolo o primi Sf. Petru şi-i arătă o vilă măreaţă: "Aici este locuinţa slujitoarei dumneavoastră". Atunci doamna se gândea în sinea ei: "Dacă slujitoarea mea are o locuinţă aşa de frumoasă şi măreaţă, atunci ce voi primi eu?" Imediat după aceasta, Sf. Petru îi arătă o altă casă, mai mică şi foarte sărăcăcioasă, şi-i spuse: "Acolo este locuinţa dumneavoastră". Supărată, doamna îi spuse: "Dar în această locuinţă aşa de mică nu pot locui". Atunci Sf. Petru îi răspunse: "Îmi pare rău, doamnă, dar cu materialul pe care ni l-aţi trimis de pe pământ, n-am putut construi ceva mai bun". Să ne grăbim şi să ne străduim să trimitem la cer cât mai mult “material” şi de bună calitate pentru casa veşniciei noastre, ca nişte slugi vrednice; măcar câte o “cărămidă” în fiecare zi.

Vântul rece	23 octombrie 2009
Un cal trăia cu mânzul său într-o vale minunată cu păşuni verzi, râuri limpezi, umbră răcoroasă a multor copaci. Dar mânzul era nemulţumit şi se manifesta ca şi oamenii care au de toate. De aceea toată ziua lenevea şi nu făcea decât ceea ce-i aducea plăcere: dormea, deşi nu era obosit; mânca tot timpul, fără a-i fi foame; bea fără a-i fi sete şi petrecea ca şi oamenii îmbuibaţi. Cu toate acestea, dispreţuia valea. "Tată, dacă trebuie să mai trăiesc aici, sigur mă voi îmbolnăvi. Iarba nu-mi mai place, aerul este aşa de sufocant, râul este murdar. Trebuie să plecăm de aici!" Aşa că au plecat de acolo. S-au urcat pe cărăruşe abrupte spre coama muntelui. Aici vântul rece bătea tare şi aproape că nu mai găseai petic de iarbă. A doua zi, mânzul părea epuizat şi fără vlagă din cauza foamei. A treia zi, nu-şi mai putea mişca picioarele. "Este timpul să plecăm de aici", spuse tatăl şi-l conduse pe fiul său în vale pe un alt drum. Sosiră acolo abia noaptea. Simţind sub picioarele sale iarba fragedă şi proaspătă, mânzul necheză cu bucurie: "Tată, rămânem aici. Niciodată nu am mâncat o iarbă aşa de frumos mirositoare şi aşa de gustoasă!" În acel moment se înălţau zorii dimineţii şi mânzul observă că tocmai în această vale au trăit şi mai înainte. De ruşine, nu mai îndrăznea să privească la tatăl său. Nu ştiu dacă pe la dumneavoastră sunt astfel de mânji, dar pe la noi e valea plină. Unii s-au întors de curând fiindcă n-au suportat "vântul rece al munţilor occidentali", mai rece decât "crivăţul".

Înţelepciune din Pateric	22 octombrie 2009
Un bătrân oarecare şedea la Tebaida într-o peşteră şi avea un ucenic iscusit. Şi avea obicei bătrânul, seara, să-l sfătuiască cele de folos şi după sfătuire făcea rugăciune şi-l slobozea să doarmă. Odată, însă, a şezut iarăşi bătrânul seara, după obicei, sfătuindu-l pe frate şi, în timp ce vorbea cu el, a adormit. Iar fratele a aşteptat să se trezească bătrânul şi să-i facă rugăciune [ca să poată merge la culcare]. Dar, mult şezând şi nedeşteptându-se bătrânul, s-a supărat şi a voit să se ducă. Şi a suferit aşa de şapte ori la rând, supărându-se şi împotrivindu-se, dar până la urmă nu s-a dus. Apoi, trecând o vreme din noapte, s-a deşteptat bătrânul şi, văzându-l pe ucenic şezând, i-a zis: "Nu te-ai dus până acum?". Iar el a zis: "Nu, că nu m-ai slobozit, părinte". Şi a zis bătrânul: "Pentru ce nu m-ai deşteptat?". I-a răspuns fratele: "Nu am îndrăznit să te mişc ca să nu îţi stric somnul". Aşa, au citit pravila cea de dimineaţă şi, după sfârşitul ei, l-a slobozit bătrânul pe frate şi şedea singur. Atunci a fost răpit şi iată cineva îi arăta lui un loc slăvit, cu un scaun strălucit în el şi deasupra scaunului şapte cununi strălucitoare. Iar el l-a întrebat pe cel ce i le arăta: "Ale cui sunt acestea?" Şi i-a răspuns acela: "Ale ucenicului tău. Şi locul şi scaunul i le-a dăruit Dumnezeu pentru ascultarea lui, iar cele şapte cununi în noaptea aceasta le-a luat". Deci, venindu-şi în sine bătrânul, l-a chemat pe frate şi i-a zis: "Spune-mi, ce-ai făcut în noaptea aceasta?" Iar el a răspuns: "Iartă-mă, părinte, dar nimic n-am făcut!" Bătrânul, socotind că smerindu-se nu mărturiseşte, i-a zis: "Nu te slobozesc de nu-mi vei spune ce-ai făcut sau ce-ai gândit în noaptea aceasta!". Fratele, nimic ştiind să fi făcut, nu avea ce să-i zică. Şi i-a zis părintelui: "Părinte, nimic nu am făcut decât aceasta: că, supărat fiind de gânduri, de şapte ori am vrut să mă duc [la culcare], însă fără de slobozenia ta nu m-am dus". Iar bătrânul, auzind, a înţeles că de câte ori s-a luptat împotrivă gândului a primit cunună de la Dumnezeu. Şi fratelui nimic din cele ce a văzut nu i-a spus. Dar pentru folos le-a povestit acestea la bărbaţi duhovniceşti, ca să cunoaştem că şi pentru mici osteneli ne dăruieşte nouă Dumnezeu cununi strălucite. Să ne mai învăţăm şi a cere cu osârdie rugăciunile părinţilor.

Sacul cu... "pietricele"	21 octombrie 2009
Două femei au venit la un duhovnic ca să-i ceară nişte sfaturi. Prima se considera o mare păcătoasă. În tinereţe făcuse un păcat mare, de moarte şi acum avea remuşcări de conştiinţă. A doua, dimpotrivă, nu-şi făcea nici un fel de reproşuri pentru cine ştie ce păcate şi era mulţumită de ea însăşi pentru că trăia zi de zi după legea Domnului. Stareţul le întrebă despre viaţa lor. În timp ce prima recunoscu, cu lacrimi în ochi, că săvârşise un păcat foarte mare - şi ea considera că aceste păcate sunt aşa de grave, încât nu se mai poate spera că vor fi iertate -, a doua spuse că nu comise nici un păcat grav, ci numai păcate uşoare, “mărunţişuri”. Stareţul îi spuse atunci primei femei: "Du-te şi caută o piatră aşa de mare, încât să o poţi duce, şi adu-o aici la mine". Iar celei de-a doua îi zise: "Mergi şi tu şi adu-mi atâtea pietre câte poţi să duci, dar ele să fie foarte mici". Femeile au plecat şi au îndeplinit porunca stareţului. Prima aduse un bolovan mare, iar a doua un sac plin cu pietricele. Stareţul privi pietrele şi spuse: "Acum faceţi următorul lucru: duceţi pietrele înapoi şi puneţi fiecare dintre ele în locul de unde a fost luată. După ce aţi terminat, veniţi înapoi la mine". Femeile au plecat să împlinească porunca stareţului. Prima găsi cu uşurinţă locul de unde luase bolovanul şi-l puse la loc. Dar a doua femeie nu a putut să-şi amintească locul de unde luase fiecare pietricică în parte. De aceea se întoarse la duhovnic, fără a împlini porunca. "Vedeţi voi, le spuse stareţul, la fel se întâmplă şi cu păcatele. Tu ai dus bolovanul greu la locul său, îi spuse primei femei, pentru că ai ştiut de unde l-ai luat. Tu însă nu ai putut să duci pietricelele, pentru că n-ai mai ştiut exact de unde au fost luate, se adresă el celei de-a doua femei. La fel se întâmplă şi cu greşelile noastre. Ai ştiut ce greşeală ai făcut. Pentru ea, porţi asupra ta reproşurile oamenilor şi remuşcările conştiinţei tale, ai devenit umilă şi astfel te-ai eliberat de urmările păcatului. Tu, dimpotrivă - se îndreptă stareţul spre cea de-a doua femeie -, ai făcut mici greşeli. Nu mai ştii care sunt acestea, nu te-ai căit de ele, te-ai obişnuit cu o viaţă în păcate, ai vorbit de greşelile altora şi te-ai scufundat din ce în ce mai adânc în ale tale. Cu toţii suntem păcătoşi şi cu toţii ne vom prăbuşi dacă nu ne pare rău de greşelile noastre şi nu ne vom spovedi cât mai des". *Un sac plin cu pietricele poate fi mai greu decât o piatră mai mare.*

În loc de aplauze	20 octombrie 2009
Un mare scriitor spaniol, Lope de Vega, se afla pe patul de moarte. Viaţa i se derula înaintea ochilor ca un film. A avut multe succese şi întreaga sa viaţă a fost copleşită de multe aplauze. I-a entuziasmat şi încântat pe oameni cu cele peste o mie de piese de teatru. Trăise doar pentru succes. N-ar fi trebuit să fie mulţumit acum la sfârşitul unei vieţi aşa de rodnice? Când se apropie ceasul din urmă, privi deodată lucrurile altfel. I s-au deschis ochii conştiinţei. Cugetul a început să-l mustre cu asprime şi era tare agitat, pentru că nu se îngrijise mai mult de suflet. Dar medicul care-l îngrijea îi spuse plin de admiraţie: Puteţi să muriţi fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie. "Domnule doctor, îi spuse muribundul, abia acum înţeleg: înaintea lui Dumnezeu este mare doar acela care are o inimă bună. Cu ce mare bucurie aş da acum toate aplauzele vieţii mele, dacă pentru acest lucru aş mai putea face măcar o faptă bună!".

Cei şase din Calais	19 octombrie 2009
În anul 1347, oastea regelui englez Eduard a asediat oraşul francez Calais. În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică prefectului oraşului intenţia regelui: "În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii veţi muri: bărbaţi, femei, copii". Locuitorii cetăţii l-au întrebat: "Nu există chiar nici o cale de salvare?" "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi, atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o funie". Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru întreaga cetate". Cetăţenii oraşului au îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari. A doua zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: "Menajează acest oraş şi pe aceşti oameni pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi". După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă cetatea şi viaţa acestor şase voluntari. *Oare şi la noi, cei ce ne conduc destinele, sunt gata să-şi dea viaţa pentru popor?* Să-l rugăm pe Dumnezeu să-şi întorcă faţa către noi şi să ne dea conducători creştini, cu frică de Dumnezeu, gata pentru jertfă. De întoarcerea şi alegerea nostră depinde soarta noastră. Şi de ne vom schimba în bine, regina nostră (Maica Domnului), va mijloci la Regele Regilor (Iisus Hristos) să cruţe cetatea (grădina sa). Amin!

Învierea fiului văduvei din Nain - predică	18 octombrie 2009
“Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! (Luca VII, 14) *Fraţi creştini,* Parabola evanghelică de astăzi este minunat ilustrată de pictorul evanghelist – Apostolul Luca – şi ne inspiră multe învăţături duhovniceşti. Într-o cetate numită Nain, moartea nemiloasă răpise sufletul unui tânăr, singurul copil al unei mame văduve... continuare

Dresorul	17 octombrie 2009
O veche istorioară povesteşte despre un pustnic care se tot scuza înaintea pelerinilor că are cam mult de lucru, că e tare ocupat... Oamenii se mirau, căci îl ştiau că are o viaţă sfântă şi nu este absorbit de cele materiale, de aceea îl întrebă cu ce se ocupă. Pustnicul le răspunse: "Am de îmblânzit doi şoimi, de dresat doi vulturi, să stăpânesc doi iepuri, să am grijă de un şarpe, să încarc un măgar, să pun şaua pe cai şi să dresez un leu". "Într-adevăr, spuseră oamenii, ai mult de lucru. Timpul îţi este încărcat. Dar unde îţi sunt animalele de care vorbeşti, căci nu vedem pe lângă chilia sfinţiei tale nimic din toate acestea?" Pustnicul le explică într-un mod foarte simplu, ca să înţeleagă cu toţii, căci aşa ceva aveau şi ei acasă. De altfel şi noi avem în grijă astfel de “jivine”. "Cei doi şoimi sunt ochii noştri care se reped asupra oricărui lucru, câteodată sunt ca nişte săgeţi care se înfig ici-colo şi aşa rămân. Uneori este greu să le îmblânzeşti. Cei doi vulturi sunt mâinile noastre care apucă, şi ceea ce prind nu mai lasă liber. Câteodată scapă de sub control. Ele ar putea face altceva, ar putea mângâia, ajuta, deschide... Cei doi iepuri sunt picioarele noastre care merg, lovesc, ologesc şi ne fac să rătăcim. Cel mai greu lucru de stăpânit însă se află în spatele dinţilor noştri: limba (şarpele). Cineva spunea că cei 32 de dinţi sunt neputincioşi în faţa unei singure limbi. Ea ar putea însă să mângâie, să spună lucruri frumoase, să-l slăvească pe Dumnezeu, să spună adevărul... Şi apoi avem de încărcat un măgar: trupul nostru. Cât de des nu se aseamănă cu un astfel de animal! Totdeauna i se pare că e prea încărcat şi se împotriveşte, face năravuri, refuză, este încăpăţânat ca un măgar. Şi totuşi avem nevoie de el. Apoi mai avem de dresat un leu. Despre leu se spune că este regele animalelor, aşa cum inima este centrala puterii, reşedinţa curajului şi a tuturor sentimentelor nobile, dar poate fi şi celula germenului urii şi al revoltei. « Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule ». (Mt. 15,19) …dar să mai ai pe lângă acestea şi un « ţap » puturos sau un « porc » leneş şi lacom, care să guiţe toată ziua de sete şi foame…

Scurtarea crucii	16 octombrie 2009
Se spune că odată oamenii mergeau spre ţara fericirii veşnice, pe un drum anevoios, cu crucile lor în spate şi se osteneau ducând aceste poveri. La un moment dat, unul, crezând că are o cruce prea grea şi prea lungă, luă un fierăstrău şi o scurtă. După un lung pelerinaj ajunseră cu toţii la marginea unei prăpăstii, peste care se zăreau bucuriile dorite de ei. Nici un pod nu ducea în ţara care promitea veşnica fericire şi apropierea de Dumnezeu. După o scurtă ezitare îşi puseră cu toţii crucile peste prăpastie, făcând o punte de pe un mal pe altul. Şi iată că tocmai se potriveau. Şi aşa au trecut în ţara minunată. Acela însă care-şi retezase o bucată din cruce, stătea aici dezamăgit şi disperat, căci crucea lui, pe care o scurtase mai înainte, nu mai ajungea pe celălalt mal. Şi, spune legenda, că stă şi acum şi plânge, privind spre ţara fericirii veşnice, regretând greşeala ce a făcut-o de a nu-şi duce până la capăt crucea, aşa cum era ea. Aşadar, crucea suferinţei, crucea pagubelor, crucea umilinţei, crucea nedreptăţilor şi oricare ar fi ea, ne va fi punte către Împărăţia lui Dumnezeu, dacă o vom duce-o cu smerenie şi fără cârtire, căci ştie Stăpânul ce cruce i se potriveşte fiecăruia.

Să ne ridicăm atunci când cădem	15 octombrie 2009
Un duhovnic trebuia odată să ţină o predică într-un penitenciar. Zile întregi s-a tot frământat, căci nu ştia despre ce să le vorbească puşcăriaşilor pentru a le mişca inimile. În sfârşit, sosi ziua şi, cum intră în sală, care era foarte friguroasă, observă feţe ironice. În timp ce urca la amvon, se ruga în taină spre a-l lumina Duhul Sfânt. La penultima treaptă, preotul se împiedică şi se rostogoli. Auditoriul izbucni în hohote de râs. Pe moment, preotul simţi o mare durere şi ruşine. Totuşi sări deodată în picioare şi, şchiopătând, urcă din nou vioi treptele. Adresându-se celor din faţa sa, le spuse cu zâmbetul pe buze: "Dragii mei, tocmai pentru asta am venit la voi. Voiam să vă arăt că putem să ne ridicăm atunci când cădem!".

Minunea Sf. Parascheva de la Iaşi	14 octombrie 2009
Prin anii 1950-1954 comuniştii au vrut s-o îngroape pe cuvioasa ca să nu-i mai deranjeze mulţimea de credincioşi care veneau să se închine zilnic. S-au sfătuit în secret; într-o dimineaţă au trimis nişte oameni să sape groapă în cimitir. Când au început să sape, cerul, care până atunci era senin şi însorit, s-a întunecat cu nişte nori mari şi negri şi a început un vânt năprasnic, cu ploaie şi gheaţă cât oul de porumbel, cu tunete şi fulgere, de credeai că-i rade Domnul de pe faţa pământului. Îngroziţi, oamenii au alergat cu mic cu mare la mitropolie să se roage Cuvioasei Parascheva să mijlocească ea la Bunul Dumnezeu, ca să nu-i prăpădească. Au chemat preoţii, au tras clopotele şi au făcut cu toţii acatistul şi paraclisul cuvioasei şi alte rugăciuni către Domnul şi Maica Domnului, încât toată biserica era numai lacrimi şi suspine. S-au rugat până târziu. Furtuna s-a potolit. Între timp au venit vreo 6 bărbaţi care au povestit mulţimii unde au fost şi ce au vrut să facă edilii oraşului fără ştirea preoţilor şi a mitropolitului, dar Cuvioasa Parascheva le-a arătat că nu ei conduc Iaşul.

Credinţă, nădejde şi dragoste	13 octombrie 2009
În 1989, în Armenia a avut loc un puternic cutremur de pământ de 8,20 pe scara Richter. În urma acestei catastrofe naturale şi-au pierdut viaţa câteva zeci de mii de oameni. Imediat după cutremur, un tată, supravieţuind catastrofei, se îndreptă spre şcoală, unde se afla fiul său. Între acest tată şi fiul său era o deosebită legătură de dragoste şi prietenie. De altfel tatăl îi promisese fiului că întotdeauna va fi mereu alături de el. Când ajunse acolo observă că totul era aproape una cu pământul. El nu disperă, ci, plin de speranţă, se apucă numaidecât să sape printre dărâmături, dar lumea prezentă încerca să-l oprească spunându-i că după atâtea ore totul este în zadar. Şi împotriva opreliştilor din toate părţile, el se puse pe treabă. A săpat două ore, zece, douăzeci, treizeci de ore, şi nu dădu de nimic. După vreo treizecişiopt de ore de muncă, continua să-l strige întruna pe fiul său, pe nume Armand. Deodată veni şi răspunsul: "Tată, sunt aici! - Scăpase ca prin minune cu câţiva din colegii săi de clasă, deoarece plafonul formase cu peretele lateral un triunghi salvator - Le-am spus colegilor mei de clasă să nu se înspăimânte, fiindcă dacă trăieşti vei veni să mă salvezi, şi împreună cu mine şi pe ei. Ştiam eu că nu vei uita promisiunea făcută."

Apa minunată	12 octombrie 2009
O femeie, mergând la o mănăstire, se plânse unui părinte îmbunătăţit de bărbatul ei, zicând: - Părinte, bărbatul meu este aşa de ursuz şi arţăgos, că nu mai pot să-l suport. Tot timpul ne certăm şi nu ştiu cum să fac ca să-l îndrept. Părintele, înţelegând despre ce este vorba şi vrând să-i dea un mijloc prin care pacea să se reîntoarcă în familie, îi zise: - Mergi la trapeză şi spune-i fratelui care are ascultare acolo, să-ţi dea într-o sticlă apă din fântâna mânăstirii şi s-o duci acasă. Când vine bărbatul tău acasă, să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea. Femeia făcu tot ce i se spusese. Când bărbatul veni seara acasă, lesne se vedea că era rău dispus, obosit şi nerăbdător. Numaidecât femeia luă în gură o înghiţitură din apa misterioasă şi se străduia să n-o piardă. Într-adevăr, curând, bărbatul încetă. Astfel furtuna din acea seară trecu repede. Încă o dată luă femeia acel medicament minunat şi din nou se lăsa cu acelaşi succes. Din acel moment bărbatul era altul, era transformat. Îi vorbea frumos şi o lăuda pentru gingăşia şi răbdarea ei. Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la părinte şi-i povesti despre succesul cu apa minunată. - Nu apa din fântâna mănăstiri, spuse părintele, a făcut minunea, ci tăcerea ta. Mai înainte comentai înaintea bărbatului tău, care venea obosit de la muncă, şi-l enervai prin contraziceri. Tăcerea ta însă l-a îmblânzit. Care aveţi probleme asemănătoare cu soţii, mergeţi de luaţi apă minunată de la acea mânăstire, iar dacă a secat acea fântână din cauza multelor solicitări, încercaţi şi cu apă de la chiuvetă; are acelaşi efect. Garantat!

Pilda semănătorului - predică	11 octombrie 2009
*Fraţi creştini,* Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăţia cerului, aşa cum vedem şi în Sfânta Evanghelie de astăzi. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învăţături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului care s-a citit astăzi este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi şi pe care a şi explicat-o pe scurt... continuare

Funia	10 octombrie 2009
Un om, mergând la duhovnicul său, îi spuse că are ceva pe conştiinţă şi voieşte să se spovedească. - Lucrul acesta, zise el, mă apasă pe suflet zi şi noapte, părinte, şi nu am deloc odihnă. - Dar ce este, ce-ai mai păţit fiule? întrebă cu blândeţe preotul. - Nu îndrăznesc să spun, părinte, este prea greu! - Trebuie totuşi să te mărturiseşti, căci altfel nu vei avea odihnă şi pace. - Am furat!!! - Ce anume ai furat? - O funie, părinte! - Dacă e aşa, zise preotul, du funia înapoi la cel de la care ai luat-o, cere-i iertare, spunându-i că-ţi pare rău de ce ai făcut, şi totul va fi bine. După câteva zile, hoţul veni din nou şi-i spuse preotului că tot nu-şi redobândeşte liniştea sufletească. Preotul îi zise atunci: - Poate, fiule, că nu mi-ai spus tot. Poate că mi-ai spus adevărul pe jumătate. - Aşa este, părinte! - Atunci spune-mi adevărul întreg despre funia aceea! - Apăi, continuă omul mărturisirea, am omis, părinte, să vă spun că la capătul funiei era o vacă.

Să cerem iertare	9 octombrie 2009
Se spune că odată Dumnezeu a îngăduit diavolului să vină în Faţa Sa şi să-I spună câte vede şi câte află el prin lume. După ce I-a spus lui Dumnezeu despre una şi despre alta, după ce i-a pârât bine pe creştini, iată că îndrăzneşte să-I spună: - Doamne, creştinii Tăi Te supără necontenit şi Tu îi ierţi mereu, iar eu nu Te-am supărat decât o dată şi pe mine nu mă ierţi... Atunci Dumnezeu i-a răspuns: - E adevărat că oamenii Mă supără necontenit, dar tot adevărat este că ei îşi cer şi iertare. Tu Mi-ai cerut vreodată iertare? Ruşinat, diavolul a pierit atunci din faţa lui Dumnezeu. Ne întrebăm, ce va fi cu oamenii care nu pot să ceară iertare, nici lui Dumnezeu, nici semenilor lor? Cu cine se aseamănă ei oare?

Calea necredincioşilor	8 octombrie 2009
Era un necredincios care, mergând cu căruţa în pădure la lemne, întâlni pe un oarecare Vasile, om cu frică de Dumnezeu, căruia îi zise în bătaie de joc: "Auzi mă, Vasile, departe e iadul, căci aş vrea să ajung acolo până la ora 12 şi tu, cu cărţile tale, trebuie să ştii!" Omul nostru îi răspunse cutremurat: "Dumnezeu să te ferească de calea aceasta, Ioane! Că, de, să ştii, de acolo nu mai vii niciodată cu sufletul. Dar să ştii că, dacă ai să mori în necredinţa aceasta, ai să vezi tu la moarte cam cât este până la iad". Batjocoritorul se duse în pădure şi se apucă să taie un copac mare. Copacul căzu, însă, peste el şi, pe loc, îl omorî. Exact la ora 12 ajunsese în iad, aşa cum a dorit, pentru că astfel de necredincioşi şi batjocoritori ajung, fără nici o judecată, drept în iad, ca şi cei spânzuraţi şi cei care îşi iau viaţa singuri. Mare pericol e necredinţa şi batjocura necredincioşilor. Aceştia sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi grozavă pedeapsă îi va ajunge. (Părintele Visarion Iugulescu - "Despre existenţa diavolului")

Meşterul olar (din minunile Sf. Nectarie)	7 octombrie 2009
De trei ani încheiaţi domnul Zannis suferea de rinichiul sting. Doctori, medicamente, raze, controale peste controale. O pietricică cât lintea îl tot chinuia. S-a tratat cu medicamente şi cu felurite leacuri băbeşti, s-a chinuit cât s-a chinuit şi cu multă răbdare şi luptă, în cele din urmă piatra s-a dizolvat, iar omul s-a liniştit pentru un timp. Dar într-o noapte, din nou îl trezi o durere puternică. De astă dată îl durea rinichiul drept. S-a zvârcolit în pat până dimineaţă. Îşi muşca buzele de durere şi-i venea să plângă - ditamai bărbatului! - De răul cuţitului, pe care-l simţea înfipt în partea dreaptă. Pentru că durerea nu înceta, imediat cum s-a făcut ziuă ai lui l-au dus la clinica Sotiriou, ce se găseşte pe strada Marni din Atena. I s-a făcut o radiografie şi s-a descoperit că avea la rinichiul drept o piatră de mărimea unui bob de fasole. Era într-o zi de luni. - A ajuns la noi prea târziu, nu se mai vindecă. O să-l doară tare. Aşa că o să-i facem o mică operaţie să scoatem piatra, a spus medicul chirurg, domnul Kafiatsas, soţiei bolnavului, doamna Haricleea. - O mică operaţie? Despre ce mică operaţie vorbeşte doctorul? Mai degrabă să-i zică operaţie în toată regula. Doamna Haricleea şi fiica ei Maria au intrat la griji. Ai fi zis că deja vedeau bisturiul spintecând pântecele bolnavului şi parcă le şi luă cu ameţeală. Şi apoi, cum o să meargă operaţia? Şi dacă o să se ivească complicaţii? Şi cât timp va trece până când o să înceapă din nou să muncească? - Doamne, ajută-ne! Şi în gândul lor s-a ivit un plan clar: - Mamă, o să luăm mirul Sfântului Nectarie de la domnul Theodoridis şi o să turnăm sticluţa în ceaiul de pir. Tu o să mergi la clinică, să i-l dai tatei să bea, iar eu o să merg la lucru, dar amândouă o să ne rugăm toată ziua. Cu rugăciune stăruitoare şi neîntreruptă. Astfel s-au înţeles şi au plecat fiecare la treburile sale. Acestea s-au petrecut marţi, la o zi după internare. Femeia s-a dus şi i-a dat soţului său ceaiul de pir cu uleiul Sfântului în el. - Fă-i cruce de trei ori cu uleiul peste rinichi, mamă, i-a spus prin telefon Maria, şi rămâne cum am vorbit. Şi lucra Maria la centrala telefonică şi se ruga în pauzele de câteva clipe. La prânz s-a aşezat să se odihnească în fotoliul din birou, având mereu rugăciunea pe buze. La un moment dat i s-a părut că a furat-o somnul. Deodată, o mână a atins-o pe umărul stâng şi o voce de bărbat părintească şi cuviincioasă i-a spus: "Nu-ţi face griji, copila mea, tatăl tău se va face bine în curând". Maria a sărit ca arsă din fotoliu. Nici un bărbat nu se afla în birou. Doar o colegă de-a ei, care lucra la panou... Zilele de marţi şi miercuri au trecut cu rugăciunea îndoită a mamei şi a fiicei. Joi dimineaţa bolnavului i s-a făcut radiografie, iar seara doctorul a chemat-o pe doamna Haricleea şi i-a spus: - Ciudat, piatra nu-i nicăieri! Mă mir. Să aveţi bunătatea să... - Doamne Sfinte! Spuse doamna Haricleea emoţionată. În două zile s-a dus piatra pe care numai "o mică operaţie" ar fi scos-o!... Dumnezeu a făcut minunea prin Sfântul Nectarie. A doua zi domnul Zannis s-a întors acasă şi de atunci - au trecut deja patru ani - lucrează normal, fără nici o supărare. O mamă şi o fiică au deschis Cerul şi au primit mila Lui. Încă o familie slăveşte sfântul Nume al lui Dumnezeu.

Din zilele noastre	6 octombrie 2009
Un misionar creştin, îndemnat de părintele său duhovnicesc, ducea la un spital, din când în când, cărţi de rugăciune, reviste ortodoxe şi alte materiale duhovniceşti ziditoare de suflet. Este ştiut că în spital omul are mai mult timp liber pentru citit, iar boala îl face pe om să se mai gândească şi la mântuirea sufletului şi primeşte mai uşor un cuvânt de învăţătură creştină. Dar nu toţi. Cei mai mulţi dintre bolnavi primeau cu bucurie aceste materiale, mai ales că erau oferite în dar şi le duceau acasă spre a-i hrăni şi pe cei din familie. Bucurie era şi pentru cel ce oferea, şi pentru cel care primea. Însă bucuria misionarului era uneori umbrită de neglijenţa şi nepăsarea unor bolnavi, care nu preţuiau cum se cuvine materiale primite. Unii, după ce le citeau, le aruncau la coş, alţii foloseau filele revistelor pentru a împacheta mâncarea, iar alţii le aşterneau pe fundul sertarelor de la noptiere, peste care îşi aşezau unele obiecte de igienă personală. Şi se întreba uneori misionarul nostru: „De ce oare îngăduie Dumnezeu să fie batjocorit cuvântul Lui? Cum pot oamenii ăştia să desprindă filele unei reviste, care conţine o predică frumoasă, şi să o aşeze pe fundul unui sertar murdar?”. Răspunsul, însă, nu a întârziat prea mult. Mergând altădată cu materiale religioase prin saloanele spitalului, l-a întâmpinat un bătrân, care nu prea obişnuia să meargă la biserică, dar care găsise pe fundul unui sertar de la noptiera de lângă pat, filele de la mijlocul unei reviste ortodoxe, ce cuprindeau o predică frumoasă despre mântuirea sufletului. Foarte mult l-au mişcat cuvintele scrise acolo, dar îi părea tare rău că nu erau decât patru pagini şi ar fi vrut să citească mai mult, căci tare s-a folosit şi îşi pusese în minte să meargă mai hotărât pe calea Domnului. Mare i-a fost bucuria când l-a văzut pe creştinul misionar împărţind reviste. I-a povestit întâmplarea şi l-a rugat să-i dea mai multe reviste ca să mai dea şi altora. Este un fapt autentic. Din nou se adevereşte, că nimic nu este întâmplător. Iată că pe acel bătrân la trezit la viaţă o hârtie aruncată neglijent (aşa credem noi) de altcineva. Se împlineşte şi aici ceea ce zicea un părinte: „Dumnezeu nu îngăduie ispita (sau o întâmplare ciudată), dacă nu iese ceva bun”.

Lucrători în pădure	5 octombrie 2009
Doi oameni munceau în aceeaşi pădure tăind lemne. Copacii erau mari, puternici şi vânjoşi. Cei doi tăietori de lemne îşi foloseau securile cu aceeaşi măiestrie, dar cu metode diferite: primul lovea trunchiul cu o măiestrie de neînchipuit, lovitură după lovitură, fără să se oprească decât câteva clipe pentru a-şi mai trage răsuflarea. Cel de-al doilea făcea o mică pauză la fiecare oră. La apus, primul tăietor de lemne era la jumătatea trunchiului. Era lac de sudoare şi n-ar mai fi rezistat nici cinci minute în plus. Al doilea, să vezi şi să nu crezi, terminase! Trebuie spus că lucrul îl începuseră în acelaşi timp şi cei doi copaci erau la fel! Primului tăietor de lemne nu-i venea să-şi creadă ochilor! - Nu mai înţeleg nimic! spuse el. Cum ai reuşit să termini când te opreai la fiecare oră? Celălalt zâmbind, zise: - Tu ai văzut că mă opream după fiecare oră, dar n-ai văzut ce făceam pauză! Mă opream ca să mă odihnesc, dar în primul rând pentru a-mi ascuţi securea. La fel se întâmplă şi în plan duhovnicesc. Dacă vrem să avem spor în lucrarea noastră, să „ascuţim” cât mai bine, şi cât mai des „uneltele” duhovniceşti. Să ne facem timp şi să nu ne lipsească lectura şi meditaţia duhovnicească, postul şi mai ales trebuie să ascuţim „securea” rugăciunii, cât mai des. Doar aşa vom conlucra cu harul pe care Dumnezeu îl revarsă în noi, căci, spune Sf. Apostol Pavel: „Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă” (Filipeni 2, 13).

Iubirea vrăjmaşilor	4 octombrie 2009
Odată, Alexandru cel Mare l-a întrebat pe un înţelept: - Ce trebuie să facă omul să fie asemenea lui Dumnezeu? - Să facă numai ceea ce Dumnezeu poate face, a răspuns înţeleptul. - Şi ce poate face numai Dumnezeu, a întrebat din nou împăratul. - Să iubească pe duşmanul Său. ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ Predică despre iubirea vrăjmaşilor ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ …şi răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt (Luca VI, 35) Fraţi creştini, Felul de judecată a lui Dumnezeu se deosebeşte radical de felul de judecată al nostru, al oamenilor. Morala şi desăvârşirea creştină sunt cu totul altceva decât morala şi desăvârşirea făurite de mintea omului. Legile Împărăţiei lui Dumnezeu au cu totul alte temelii, decât legile noastre lumeşti... continuare

Cucul şi pupăza	3 octombrie 2009
O pupăză moţată şi frumoasă în pene (ca unele femei din zilele noastre), murdărind cuibul, îl lăsă şi plecă în altă parte să-şi facă un cuib nou. - Ce faci aici, soro? îi zice cucul. - Vreau să-mi clădesc un nou cuib, nu se vede? - Ba se vede, dar, parcă ai mai făcut, în primăvară, unul? - Am făcut unul şi încă unul şi...degeaba: nu se mai poate sta în ele de necurăţenie. - Dar, spune-mi, insistă cucul, năravul a rămas în acele cuiburi sau îl aduci cu tine? Că dacă vei veni cu nărav cu tot, degeaba îţi este lucrul. Îl vei umple şi pe acesta de necurăţie, ca şi pe celelalte, şi nu vei avea parte de el. Învaţă mai întâi să te lepezi de nărav şi apoi te apucă de treabă. Năravul din fire n-are lecuire.

Iepuraşul	2 octombrie 2009
Era odată un iepure, care se plimba prin pădure. Toată viaţa lui trăise în teamă, teamă faţă de oameni, teamă faţă de celelalte animale şi, după cum spune legenda, teamă şi faţă de umbra lui. Mergând el aşa prin pădure cu toate simţurile în alertă, vede deodată o pasăre, care stătea sus pe o creangă, fără să pară că îi pasă de ceva. Iepuraşul atunci, o întrebă, ce face acolo sus. Pasărea îi răspunse că stă pur şi simplu, bucurându-se de această zi minunată. Iepuraşului i se păru un vis, una ca asta, şi spuse că şi-ar dori şi el să poată să ia o pauză din veşnica stare de veghe în care se afla, şi să stea asemenea acelei păsări. Pasărea îi spuse că nu vede de ce iepuraşul nu ar putea să stea şi el ca ea, şi îl îndemnă să facă la fel. Iepuraşul, cedând insistenţelor păsării, se întinse şi el lângă trunchiul copacului, închise ochii, şi începu să se bucure de liniştea acelei zile şi de căldura soarelui care îl învăluia. Dar, trecând pe acolo un vulpoi, şi văzând iepuraşul care stătea întins în iarbă fără nici o grijă, se gândi că ar fi păcat să rateze o pradă aşa de uşoară, şi se repezi şi îl mâncă îndată. Iepuraşul îi închipuie pe creştinii care îşi doresc mântuirea sufletului. Aceştia trebuie să fie într-o permanentă stare de veghe, înarmaţi cu rugăciune neîncetată, cu fapte bune, cu spovedanie şi împărtăşanie, spre a nu fi surprinşi în dormitare de vrăjmaşul sufletelor noastre (vulpoiul), dornic de pradă uşoară. Pasărea închipuie sufletele care au vegheat în viaţă şi care şi-au luat zborul de aici. Ele se bucură de ziua cea veşnică, de Soarele Hristos şi nu mai au nicio grijă, nicio teamă, căci acolo sus, „vulpoiul” nu mai are nicio putere.

Căruţa goală	1 octombrie 2009
Într-o dimineaţă un băiat se plimba prin pădure împreună cu tatăl său. La un moment dat, tatăl s-a oprit, a stat câteva secunde ascultând, apoi şi-a întrebat băiatul: - În afară de cântecul păsărilor, şi de foşnetul frunzelor, ce mai auzi? Băiatul, ciulind urechile, îi răspunse: - Aud zgomotul unei căruţe. - Aşa este, răspunse tatăl, mai mult decât atât, este o căruţă goală. - Cum ştii, tată, că este o căruţă goală ? căci încă nu se vede, ci doar o auzi. - Este foarte uşor să-ţi dai seama când o căruţă este goală, din cauza zgomotului pe care îl face. Cu cât căruţa este mai goală, cu atât face mai mult zgomot. Tot aşa este şi în viaţa de zi cu zi. Când vorbim prea mult, întrerupând conversaţia tuturor, fiind inoportuni şi îngâmfaţi, simţindu-ne preaputernici şi reducând valoarea oamenilor din jurul nostru, trebuie să ne amintim de căruţa goală, care, cu cât este mai goală, cu atât este mai mare şi zgomotul pe care îl face.
vezi şi SEPTEMBRIE 2009 AUGUST 2009 IULIE 2009 IUNIE 2009 MAI 2009 APRILIE 2009 MARTIE 2009 FEBRUARIE 2009 IANUARIE 2009 DECEMBRIE 2008 NOIEMBRIE 2008